Pe seama enigmaticului corespondent de la Washington, Constantin Alexandroaie, circulau puţine poveşti la Europa Liberă. În România lucrase la Agerpres. Fusese unul dintre ziariştii care-l însoţeau pe Ceauşescu în străinătate. În timpul unei călătorii în America a rămas acolo, ceea ce a produs senzaţie. Era ultimul lucru la care te-ai fi aşteptat din partea lui, spuneau cei care-l cunoşteau din ţară.

Nu ştia prea multe despre Ceauşeşti sau nu voia să spună ce ştia. Dar şi după 90, cînd vorbea despre ei, vocea îi căpăta un ton conspirativ de om care se teme să nu fie auzit şi de cine nu trebuie – un rest dintr-o veche frică de a nu cădea victimă răzbunării Securităţii. Cînd rămăsese în America, povestea, reuşise să scape de securistul care se ţinea după el, încît, presupunea, fusese pus pe lista celor care trebuiau omorîţi. Îmi povestea asta la Praga, într-un apartament din noul hotel de 5 stele K&K. N-aş fi avut nimic împotrivă să împart cu el o cameră, cum ni se propusese, dar el să n-audă de aşa ceva, din principiu. Alexandroaie, îmi spunea, vorbind despre el însuşi la persoana a treia, nu stă la comun, explicîndu-mi că şi eu, ca şef de birou ce eram, ar fi trebuit să pretind acelaşi tratament. Dar, fără să întinzi coarda prea tare… nu uita să precizeze, cu aerul că ştie ce vorbeşte.

Se simţea în vocea lui o urmă dintr-un accent moldovenesc pe care şi-l oprima de ani de zile la microfon. Purta şapcă. Cred că avea o colecţie, iar despre cea cu care venise la Praga mi-a vorbit vreo cîteva minute de parcă ar fi fost agentul de vînzări al firmei de la care o cumpărase. Era o şapcă englezească scumpă, nu ca alea americane de 10 dolari! Chiar dacă nu voia să stăm în aceeaşi cameră şi nici nu fuma, Alexandroaie venea seara la mine „să povestim”. Adică el vorbea şi eu îi mai puneam cîte o întrebare. Îmi răspundea cu plăcere, apoi relua firul întîmplării