Fără a fi excesiv de pios, cred că oamenii ajunşi în situaţii limită regăsesc, de regulă, drumul spre cele sfinte. Şi nu neapărat din credinţă. Uneori, doar din reflex. Buzele se mişcă singure, iar mâinile se împreunează mecanic: „Dă Doamne să trec şi peste asta…” FOTO: Ramona Mocanu

În noaptea de duminică spre luni, Traian Băsescu a ajuns la limită. Fluturarea drapelului, strigătul „Am învins!” şi zâmbetul încrezător n-au fost decât măşti. În spatele lor se ascundea un om speriat. Un tip în vârstă, obosit, cu cearcăne şi întrebări fără răspuns, care se temea cu toată fiinţa că povestea cu „îmbarcarea” ar putea deveni realitate.

Mi-am imaginat că, în timp ce Videanu număra voturile, Băsescu îşi împreuna mâinile, singur, într-un colţ. „Dă Doamne să trec şi peste asta”. O fi mers, oare, mai departe? „Doamne, dacă mă faci din nou preşedinte, promit să mă schimb. Jur că le voi aduce linişte românilor, voi pune un prim-ministru competent şi îl voi lăsa să-şi ducă mandatul la bun sfârşit. Nu voi mai imploda guverne, nu voi mai strangula premieri, nu voi mai încuraja crize. Îi voi spune fratelui meu să facă afaceri mai puţin bănoase, dar cinstite. Nu voi fi un preşedinte-jucărie, dar nici unul excesiv de jucător. Şi, mai presus de toate, voi pune capăt în sfârşit aceastei campanii electorale care nu se mai încheie de şase ani”.

Spre dimineaţă, victoria lui Băsescu a devenit fapt. Nu Dumnezeu, ci diaspora a înclinat balanţa decisiv – a înfăptuit mica minune.

Şi totuşi, şeful statului n-ar trebui să uite promisiunile pe care, dacă nu le-a făcut, ar fi trebuit să le facă. Lui i-ar fi de folos în viaţa de apoi, nouă, în cea de acum.

Fără a fi excesiv de pios, cred că oamenii ajunşi în situaţii limită regăsesc, de regulă, drumul spre cele sfinte. Şi nu neapărat din credinţă. Uneori, doar din reflex. Buzele se mişcă singure, iar mâinile se împreuneaz