17 decembrie 1989. O zi de duminică obişnuită, care ar fi trebuit să fie una la fel ca oricare alta. Şi pentru majoritatea românilor aşa a şi fost. Veneau sărbătorile şi fiecare se "orienta" cum putea: o ciosvârtă de porc, o damigeană de vin, plus orice altceva care ar fi adus pe masa familiei, fie doar pentru câteva zile, iluzia unui belşug pe cât de dorit, pe atât de iluzoriu.
Asta în cea mai mare parte a ţării. Dar nu şi la Timişoara. Acolo era a doua zi în care întregul oraş era cutremurat de mişcări ample de protest pe care noi, ceilalţi, nici măcar nu le mai credeam posibile. Proteste din ce în ce mai vehemente, care aduceau şi pentru restul ţării o undă secretă de speranţă.
Apoi, în după-amiaza acelei zile, iadul a coborât asupra tuturor. Deja prezente pe străzi, forţele de represiune au deschis focul asupra unor oameni neînarmaţi pe care i-au trimis în moarte. De parcă asta nu ar fi fost de ajuns, ceva mai târziu, câteva zeci de victime au fost trimise în neant: cadavrele lor, furate din spital, au fost incinerate pe ascuns. Iar cenuşa rezultată, preschimbată într-un reziduu anonim, a fost cărată la Popeşti-Leordeni, unde a fost aruncată într-un canal din mijlocul câmpului. În doar câteva ceasuri, toţi acei oameni au dispărut astfel definitiv, de parcă nu ar fi existat niciodată. Unul dintre cei trimişi atunci în nefiinţă a fost Dănuţ Carpăn.
"M-AM SĂTURAT DE ATÂTA SĂRĂCIE"
Dănuţ Carpăn era parchetar, angajat la Trustul de Construcţii din Timişoara. Avea 29 de ani şi era un băiat înalt, blond, simpatizat de toată lumea. S-a căsătorit cu Georgeta în 1986, iar în 1987 li s-a născut băiatul. Foarte mândru de feciorul său, îl lua adeseori pe şantier, unde se lăuda peste tot cu mândreţea de copil. Avea şi de ce: ţâncul semăna cu el, bucăţică ruptă, cum se spune. Era un om vesel şi foarte mun
