Aşa a procedat Coaliţia politico-mediatică nu numai în planul afişajului electoral, dar şi în cel mediatic. În 1996, Ion Iliescu avea la dispoziţie toate ziarele şi televiziunile, în frunte cu TVR. În 2004, Adrian Năstase beneficia, la fel, de sprijinul întregii prese. În 1996, candidatul Emil Constantinescu avea la dispoziţie doar două ziare. La fel, în 2004, candidatul Opoziţiei, Traian Băsescu abia dacă era sprijinit de câteva ziare.

În 2009, Traian Băsescu, deşi şef al statului, lider al unei formaţiuni la guvernare, a fost într-o situaţie mai grea decât cea a lui Emil Constantinescu din 1996. Coaliţia politico-mediatică a dus împotriva lui o înfricoşătoare campanie de presă. Alungat, inclusiv de la TVR, Traian Băsescu s-a văzut obligat să meargă la OTV, la Taraf TV, la Etno TV, televiziuni cu alt profil decât cel politic. S-o recunoaştem.

Imaginea unui şef de stat constrâns să apeleze la televiziuni fără autoritate, în plan politic, nu putea decât să adâncească imaginea unui candidat hăituit.

Sesizând rapid eroarea fatală a adversarilor, Traian Băsescu a exploatat la maximum şansa ivită. Cea de a putea demonstra pe viu că avea dreptate când se prezenta victima unei Coaliţii politico-mediatice. La Referendumul privind suspendarea i-a fost uşor să câştige asumându-şi postura de victimă. Acum era mult mai greu.

Spre deosebire de Referendum, alegerile prezidenţiale ofereau un contracandidat. Pentru a învinge şi de data asta, era nevoie de un contracandidat care să poată fi identificat cu mogulii. Dacă acest contracandidat ar fi fost Crin Antonescu, identificarea ar fi fost destul de dificilă. Românii văzuseră că liderul PNL nu prea era iubit de moguli. Cel iubit era Mircea Geoană. Crin Antonescu avusese inspiraţia să se plângă de tratamentul mogulilor. Mircea Geoană n-avea cum s-o facă. Era prea obsedat să se pună bine cu