Jurnalele autentice, cu atît mai mult cu cît sînt anonime, simple consemnări ale unor evenimente din existenţa unor oameni necunoscuţi, stîrnesc interesul dintr-un dublu reflex: de identificare şi empatie. Pasiunea pentru literatura memorialistică trădează totodată o apetenţă pentru descifrarea unor destine potenţial asemănătoare, dar şi interesul faţă de universuri lăuntrice diferite, care ni se dezvăluie nemediat, trecînd exclusiv prin filtrul confesiunii la persoana I. Sentimentul că, pe de o parte, confesiunea nu poate conţine decît adevăr, din moment ce e vorba despre o mărturisire directă, asumată, dar şi că suntem cu atît mai aproape de autor cu cît el a ales să ne împărtăşească direct experienţa sa, e motivul pentru care memoriile, jurnalele şi scrierile cu caracter confesiv sînt mereu în topurile cititorilor. Dar ce se întîmplă cînd autorul nu este celebru, nu e şi scriitor sau nu s-a făcut remarcat prin nimic extraordinar, astfel încît istoria să-l fi consemnat într-un mod aparte? Atunci intervine curiozitatea pură, vizavi de mărturia unui om obişnuit, cu atît mai mult cu cît aceasta nu a fost niciodată destinată tipăririi. O terapeutică a consolării Ne aflăm la sfîrşit de secol XIX, iar Konstantinos Arvanitis e un adolescent originar din Mesimvria (astăzi, Nesebar, superbă destinaţie de vacanţă la malul Mării Negre). Are 13 ani şi un singur vis: să-şi continue studiile sau, cum spune el însuşi în cîteva rînduri, să se întoarcă la „iubitele lui slove“. Fiul unui căpitan de vas pe Dunăre, Perikleous Konstantinos Arvanitis, şi al Mariei Mistakidis (aceasta aparţinea celei mai bogate familii din Mesimvria), micul Konstantinos are treisprezece ani cînd începe să ţină jurnalul, în care îşi consemnează plin de amărăciune insatisfacţiile legate mai ales de munca brută pe care e silit s-o facă, dar şi tristeţile profunde, provocate de moartea mamei sau de s