În ce măsură un scriitor se proiectează pe sine în operă şi cît de fidelă este această proiecţie? - iată una dintre acele întrebări cu un răspuns imposibil. Sau, mai exact, cu un interminabil şir de răspunsuri, întotdeauna parţial adevărate, niciodată însă suprimînd semnul de întrebare. Totuşi, ca şi întrebarea, orice răspuns - direct sau indirect - îşi are importanţa sa, chiar dacă extinde impermeabilitatea problematicii sau chiar dacă ilustrează, de-a lungul timpului, doar discuţia teoriei literaturii cu... sine însăşi. Privind fie şi numai secolul al XX-lea, constatăm că jocul conceptelor pe panoplia menţionatei relaţii operă/autor s-a desfăşurat, complementar sau în opoziţie, sub semnul tuturor direcţiilor metodologiilor susţinute de structuralism şi semiotică, de existenţialism şi fenomenologie, de hermeneutică, psihologie şi psihanaliză, de sociologie şi informaţional, alimentînd apoi psihanaliza textului, teoria personajului, teoria receptării, teoria imaginarului, naratologia etc. Au apărut, în consecinţă, dublete conceptuale contrastative sau doar paralele, înglobante sau limitative, modelatoare sau rigidizante, în orice caz de natură a dilua intensitatea inciziei în realitatea textului datorită proliferării aproape necontrolate a obiectului. Enumerarea lor devine ea însăşi fastidioasă: sinceritate/eu, realism/viaţă, transparenţă/scriitură, ficţiune/autoficţiune, ficţiune/mistificare, adevăr/fals, autobiografie/ficţiune, oglindire/realitate, mimesis/veridicitate, personaj/mască ş.a.m.d. Cum categoriile şi conceptele "tari" s­-au dizolvat curînd în codul "slab" al gîndirii (ne-a spus-o Vattimo), inflaţia metodologică din veacul trecut a generat, încă din modernitate, acel simptom pe care Jean Baudrillard l-a numit "obezitate". Fie şi numai răsfoind cîteva dicţionare actuale de naratologie, stilistică ori teorie literară realizăm că ţinta însăşi s-a pulve