Multe necazuri n-au soluţii. Le înduri, dacă nu poţi să le eviţi. Oamenii care vorbesc singuri, fără şir, par să se fi înmulţit. Oricum, dăm de ei mai des ca altă dată, îndeosebi în locurile aglomerate. Ca şi cum au nevoie de un public înţelegător, ca să spună la nesfârşit aceleaşi vorbe de neînţeles. Pentru mintea lor răvăşită, vorbele acestea sunt, probabil, soluţia.

De fapt, noi, cei care ne găsim dintr-o dată în situaţia de a suporta vreme îndelungată această formă de alienare, ne descoperim fără soluţii. Mai bine zis, fără răspunsuri la întrebările pe care suntem stârniţi să ni le punem.

A trebuit să treacă un timp ca să-mi dau seama, deodată cu mai mulţi călători aflaţi pe platforma din spate a unui autobuz, că femeia care s-a luat fără nici un motiv de un domn liniştit, ocupând un scaun lângă fereastră, nu i se adresa acestuia, ci vorbea singură. La început, i-a zis ceva ce părea să aibă sens privitor la scaun şi la bătrânii care stau în picioare, numai că în autobuz nu se găseau bătrâni şi nici cetăţeni care-ar fi vrut să se aşeze şi nu aveau unde. Câteva banchete erau goale, totuşi femeia a continuat să arate spre ele şi să turuie.

Vorbirea ei semăna cu a unei operatoare dintr-o centrală telefonică, doar că nu avea nici un înţeles. Unul imediat, vreau să zic, pentru că, ascultând-o, mi-a devenit clar că ori lucrase într-o unitate militară, ori avusese de a face cu un jargon al serviciilor secrete. Din când în când, zicea "Deranj 33" şi o ţinea cu acest "Deranj 33" minute în şir, până ce un imbold venind de aiurea o muta pe alt delir. Din cauza rostirii ei sacadate şi egale, amintind cumva de placiditatea telefonistelor, dar şi datorită isteriei cifrelor, repetate la nesfârşit, câţiva călători s-au scandalizat.

Nebunia abia începea. Până aici fusese un caz de boală. "Aşa nu se mai poate - i-a spus bolnavei o femeie