Nu-i nici un secret că în zilele noastre fotbalul a devenit o componentă majoră a industriei spectacolelor. Activitate febrilă, public masiv, bani cu nemiluita.
Tabela de marcaj incită, dar lumea vine la meciuri atrasă mai ales de statura vedetelor, aşa cum la un concert nu interesează orchestra, ci solistul. Şi fotbalul nostru a avut oameni de prim-plan, care te captivau.
Mie mi-a legănat copilăria Petschovschi, un atacant percutant ca o lamă de oţel. Adolescenţa mi-a dezmierdat-o Ozon cel tehnic, inventiv şi imprevizibil.
Tinereţea mi-a luminat-o Dobrin, un tehnician pursânge, care putea ruşina cu o singură fentă o întreagă apărare adversă, ca şi Dumitrache, cu piruetele sale iuţi ca fulgerul şi săriturile la cap sfidând gravitaţia.
Maturitatea mi-a bucurat-o Balaci, tenace şi omniprezent, de asemenea, Hagi, cu incursiunile sale parşive terminate cu şuturi nimicitoare. Acum, la cărunteţe, am rămas fără idol.
Poate de aceea s-au golit şi tribunele. Nici stranierii altora, mediocrităţi la preţuri modice, nici stranierii noştri nu s-au impus cu adevărat, deşi avem reprezentanţi din Feroe până în Spania.
Un fotbalist într-adevăr savuros a fost Mutu, dar a pierit pe limba lui. O conduită dezgustătoare l-a aruncat la periferia fotbalului mare. Dintr-un muşchetar falnic, Mutu a ajuns un biet soldat de plumb.