Nu sînt multe opţiuni. În “ring” sau în afara lui. Cei care-şi imaginează că-s luptători cu drepturi egale – nu interesează. Interesează sacii de box sau, o a doua categorie, cei care au ca scop principal antrenarea partenerului. Sparing partner, pe englezeşte. Şi care, la noi, se aplică mai degrabă with a twist: sparing partner-ul antrenează un luptător care nu înţelege nimic din regulile jocului, care profită cu mare prost gust de lipsa unor parteneri alternativi reducînd calitatea partidei la un subnivel impresionant şi care confundă răbdarea şi inteligenţa, jignind-o pe aceasta din urmă, cu ceva asemănător prostiei, masochismului, parvenitismului, după chipul şi asemănarea lui.
Rolul de sp e unul dificil şi cam singurul disponibil pentru românii nepoliticieni (o plajă largă, de la observatori/comentatori/afectaţi, pînă la cetăţeni vizaţi/afectaţi şi cam atît). Asta dacă vor să rămînă lucizi şi conectaţi. Cei care aleg deconectarea sînt altă poveste. Iar superbele exemplare cu care se luptă jucătorul nostru reflexiv sînt desigur, politicienii români.
Nici vorbă de construirea credibilităţii pentru ca apoi să se abuzeze eventual de ea, nici vorbă de manipulare briliantă care să flateze cît de puţin persoana manipulatului, adică o eventuală luptă între parteneri “egali”.
Nu, tot ce-i rămîne românului nepracticant (de politică) şi care nu s-a decis încă să emigreze sau să abandoneze credibilizarea cît de puţintică la trup a politicii româneşti, ar fi următoarele: “să fie el cel care lasă de la el”, să gîndească pentru amîndoi, să detecteze erorile flagrante, nerafinate, desconsideratoare, dar să n-o ia personal, să nu se simtă jignit, să nu atace, ci să încerce să vadă ce se poate face mai departe, dozîndu-şi energia.
Asta din respect pentru sine şi în speranţa că printre cei cîţiva, nu mulţi, parteneri, e măcar unul care îi înţelege şi re