De ziua lui onomastică, Moş Nicolae l-a lepădat în ghetuţele sparte ale electoratului român tot pe Traian Băsescu, cîştigător la un fir de mustaţă de contesă în faţa contracandidatului PSD, care s-a străduit cît a putut să interpreteze rolul lui Ionică cel prost din basmul genialului humuleştean, fără a reuşi să fie mai mult decît el însuşi. Pînă la o numărătoare mai consistentă a voturilor, Mircea Geoană, mînat de familie şi de euforia asistenţei, s-a declarat învingător şi a ţopăit ca un apucat pe scena partidului, mulţumind celor care l-au ajutat să ajungă acolo. Din păcate pentru el, nu ajunsese prea departe. În timp ce Gigi Becali pregătea cinci camioane de şampanie la gheaţă, o veste vînătă s-a abătut ca un arc voltaic asupra partidului infracţional-socialist: potrivit numărătorii efectuate de BEC, în ciuda sondajelor organizate de moguli la ieşirea de la urnă, Traian Băsescu a cîştigat alegerile prezidenţiale şi va mai călări un cincinal năbădăios gheaba patriei eliberate. Niciodată n-a mai fost scumpa noastră ţărişoară atît de judicios împărţită între două cete de comunişti democratizaţi pe genunchi. Jocul procentelor trimite cu gîndul la realitatea americană, unde confruntarea dintre partidele tradiţionale este decisă de marja cîtorva procente dubioase. S-ar putea spune că ne aflăm la o răscruce istorică, dar ar fi o minciună. Ne aflăm pe unde am mai fost: Ion Iliescu doborînd balaurul roşu cu ajutorul craiului de la Răsărit, Emil Constantinescu debarasîndu-se de teritoriile strămoşeşti, Traian Băsescu punînd stavilă ascensiunii lui Adrian Năstase, care ar fi baronizat ţara dincolo de limitele acceptate la convenţia unităţilor operative ale Securităţii. Mircea Geoană a încercat şi el, din direcţia contrară, să „salveze“ România. Cauza înfrîngerii este disecată sub microscopul unor păreri pe cît de pleznite, pe atît de multiple. Spre deosebire de Trai