Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) a condamnat săptămâna trecută România pentru tergiversarea procedurilor judiciare şi a proceselor privind Revoluţia din Timişoara. Câştig de cauză au avut în acest dosar patru timişoreni, Horia Teodor Şandru, Ştefan Răducan, Silviu Benea şi Daniela Grama, care au reclamat printre altele şi faptul că justiţia română nu s-a pronunţat într-un proces echitabil, într-un termen rezonabil, asupra vinovăţiilor din acel decembrie '89 însângerat.

Sentinţa CEDO are în acest moment rol de purificare a atmosferei viciate acum 20 de ani şi care a avut efecte nocive în societatea românească. Totodată, este o palmă dată sistemului nostru statal postdecembrist, bazat pe protecţie la nivel înalt, în numele unei aşa-zise reconcilieri naţionale, pentru actorii evenimentelor.

Acest sistem s-a clădit din mers în ultimele zile ale regimului comunist şi s-a întărit cu precădere în anul 1990, cu mineriadele. Nu întâmplător, cei care au preluat puterea au avansat în funcţii cheie ale României democratice exact personaje care cu voie, fără voie, au fost în mijlocul evenimentelor din decembrie 1989. Astfel, dacă la Timişoara generalul Mihai Chiţac arunca personal cu grenade pentru împrăştierea demonstranţilor, în câteva săptămâni l-am regăsit în funcţia de ministru de Interne al FSN-ului. Mai târziu, Dumitru Sorescu, unul dintre miliţienii care au primit ordin să preia cadavrele celor 40 de morţi din Timişoara, furate din spital, ca să le ducă la crematoriu pentru a se şterge urmele crimelor a ajuns şeful Poliţiei Române.

Aparatul de control a devenit şi mai puternic în momentul în care comandantul Diviziei din Bucureşti care a avut forţe în Piaţa Universităţii în momentul represiunii din noaptea de 21/22 decembrie '89, Gheorghe Carp, a căpătat funcţii cheie tot în Ministerul de Interne al României democratice,