Redesemnarea premierului Emil Boc reia lupta politica acolo unde a fost lasata in urma cu doua luni. O campanie belicoasa a impartit familii, a rupt prietenii vechi de o viata si a ridicat la o tonalitate exasperanta fiecare vorbulita scapata in public. Campania s-a incheiat, insa promisiunea unei revanse, de ambele parti, clocoteste pe internet, noul depozitar national al resentimentelor si urii. O vreme am crezut ca este efectul hoardelor de postaci ai partidelor care au reusit sa antreneze in jurul lor grupuri naive de sustinatori, amplificatorii voluntari ai mesajelor. Dar e mai mult decit atit. In afara injuraturilor, a etichetarilor, feed-back-ul publicului continua sa fie formidabil. Prieteni jurnalisti se provoaca reciproc, fiecare se transforma in avocatul unei cauze. Milioane de ore dedicate tocarii marunte a lui Traian Basescu pe televiziuni, sutele de discursuri tintite sa extermine „mogulii" au construit o realitate colectiva schizofrenica. Radicalizarea oarba in timpul campaniei are ambitia sa se propage in continuare, sa-si gaseasca justificare. Se auto-intretine ca o stare existentiala normala, cind de fapt nu duce decit la o confuzie completa. Intre „dictatorul" Basescu si „partida oligarhilor", cele doua figuri care modeleaza reprezentarile politice ale sfirsitului de an, pare sa fie imposibila reconcilierea. Sint doua blocuri perfect antagonice, ambele cu pretentii de exclusivitate asupra adevarului. Si vor fi in urmatorii ani la fel de sufocante. Maresalii stau cu generalii si armatele de votanti in spate. Amenintat cu mazilirea de catre „coledzi", Mircea Geoana trebuie sa ne spuna obligatoriu ca vorbeste cu glasul celor peste cinci milioane de votanti, Traian Basescu ii raspunde cu greutatea similara plus inca saptezeci de mii (si a unei functii de presedinte.) Spatiul public ramine forjat in paradigmele unei retorici de tip liberal, „democratia