Într-un loc, zugrăveam un tablou cu care nici nu ştiu ce urmărisem ducându-l la editură. Să-l impresionez pe Mugur? Nu puteam fi atât de naiv încât să cred că s-ar fi putut publica. Comentam fraze ale lui Nietzsche: "Ce se doreşte astăzi e bunăstarea, o comoditate care să satisfacă simţurile. Aceasta e prima dorinţă a fiecăruia. Ca atare, se merge spre o sclavie spirituală cum nu s-a mai văzut." Scrisesem: Prin confort şi prin frica de a-l pierde, civilizaţia uzează puterea de rezistenţă. Mizeria şi teroarea uzează la fel. Făcând un bilanţ, cu cifre aproximative: 45-49, marea dezordine; se ruinează pe rând tot ce fusese; violenţă, primejdie şi oaze de linişte; 50-60, paralizia mizeriei şi a fricii; răul venit de afară; a supravieţui; 60-70, dezmorţire lentă, progresiv confort; se poate, cât de cât, respira; după 70 se strică fără întrerupere tot ce s-a refăcut; intrăm în grotesc, suntem uzaţi; tinerii visează să trăiască în alte părţi; aşteptăm pensia; nu se scapă - oarecum - decât închizând în urmă cât mai multe uşi. În anii cincizeci ne paraliza presiunea epocii; acum reacţionăm la epocă paralizând. A nu mai şti nimic. A-ţi trage pătura peste cap. Pe noi nu dorinţa de a ne păstra confortul ne determină. Ea există, însă pasiv. Ne roade conştiinţa că se poate face orice cu noi. Cred că eram ca regele Midas. Simţeam nevoia să citească cineva. Egocentric, ca mai toţi autorii, nu mă gândeam la ce cazne îl supun pe Mugur. Să ţină asemenea pagină în casă! Mi-aş cere iertare dacă s-ar mai putea.
Alt aspect. Nu e de mirare că nu făceau casă bună cu editura plecările definitive din ţară. Iar noi, timişorenii, am avut parte. S-a plecat în valuri. Mai întâi, cu armata germană în retragere, destui nemţi, nu foarte mulţi, şi câţiva români. Apoi au plecat evreii şi din nou nemţii, grosul lor, plătindu-se pentru ei. Nu ne-am bucurat deloc. A fost o hemoragie le
