Toate armatele moderne de la Napoleon incoace au avut si incă mai au nevoie de propria lor presă militară. Comandantii si sefii trebuie să dispună de un vector mediatic prin care să comunice, nu să dea ordine, din ce in ce mai numerosilor lor subordonati, iar acestia, dincolo de ce se aude sau se scrie ca zvon sau speculatie, simt nevoia să afle si varianta oficială a evenimentelor.
In plus, pentru marii sefi si generali, presa militară a fost dintotdeauna un mijloc de sustinere si dirijare a moralului trupelor, un factor, nu-i asa?, esential al eficacitătii functionării oricărui organism militar. Urmând cursul evolutiilor tehnologice, presa militară a fost la inceput doar scrisă (foi, gazete, ziare, reviste), dupa care au apărut emisiunile radiofonice dedicate soldatilor si, in fine, filme si televiziuni produse de militari si destinate militarilor. La fel au stat lucrurile si la noi, desigur, nu la dimensiuni americane, britanice sau germane. Notabila diferentă a constat in faptul că programele de televiziune si radio militare românesti s-au adresat vreme de 38 de ani nu exclusiv militarilor (cum era cazul ziarelor, gazetelor sau revistelor), ci si societătii civile, deoarece, chiar dacă erau realizate si finantate de Ministerul Apărării Nationale, erau difuzate nu pe canale speciale, ca la americani, britanici sau germani, ci pe posturile nationale de televiziune si radio.
Prima emisiune militară de televiziune (15 minute) s-a transmis pe TVR pe 30 martie 1968 din ordinul lui Nicolae Ceausescu, care voia să vadă "ceva cu armata la televizor". Din toamnă, probabil si sub impulsul invadarii Cehoslovaciei, emisiunea, sub genericul "De strajă patriei", a inceput să se transmită săptămânal (până in 1989), duminica la prânz, având 30 de minute, din care 10 minute filmate in teren si restul discutii, interviuri in direct din studio, toate realizate d
