Ochelarii rotunzi cu ramă subţire şi faţa imobilă cu buze subţiri, nu foarte înalt, uscat, mereu grav şi marţial. Aşa era doctorul copilăriei mele.
De cum sosea iarna, cu zăpezi ruseşti, zbenguială şi săniuş prin nămeţi, doctorul Coman Petrescu venea să-mi oblojească amigdalele umflate de frig şi ţipete. Când sosea el, în toată casa se aşternea liniştea, ca înaintea unui verdict.
Priveam cu spaimă la servieta din piele maronie din care scotea instrumentele meşteşugului lui, apăsătorul de limbă şi stetoscopul. Urma apoi ritualul examinării. Cu apăsătorul rece şi cu gust înecăcios căuta atent, la lumina ferestrei, semnele amigdalitei care mă ţinea departe de bucuria iernii.
După ce îmi ordona scurt să mă dezbrac până la brâu, începea o procedură misterioasă pentru mine. Precis ca un ceasornicar, cu degetele fine de pianist, palpa şi percuta locuri numai de el ştiute, de pe pieptul şi spatele meu. Apoi scotea din geantă stetoscopul pe care cu delicateţe îl aşeza parcă pe aceleaşi locuri pe care le percutase anterior. Gândeam că felul ciudat în care folosea degetele pentru a mă lovi în piept declanşa reverberaţii prelungite, răspunsuri din nevăzuta cutie a inimii, pe care doar el ştia să le asculte şi să le interpreteze.
Îmi plăcea să ascult sunetul membranei stetoscopului care se dezlipea încet şi delicat de piele, cu atâta atenţie de parcă n-ar fi vrut să deranjeze zgomotele venite din rărunchi. La sfârşit, îşi aşeza ustensilele în geantă, şi scotea un caiet cu hârtii lunguieţe din care alegea una pe care o scria conştiincios cu un stilou gros, negru, cu inserţii aurii. În final, presa pe reţetă o ştampilă meşterită din lemn, pe care o umezea mai întâi în tuşiera metalică.
Invariabil, urmau câteva zile chinuitoare: badijonări în gât cu albastru de metil, siropul cu gust chimic de anason din sticluţa maronie cu etichetă albă şi dungi roşii
