Cred că s-a întîmplat în primele zile ale lui Martie 1990. Prins cu alte proiecte am aflat cu întîrziere ora exactă la care urma să fie înmormîntat generalul Gică Popa, șeful completului de judecată, cel care rostise sentința care-i trimisese în fața plutonului de execuție pe soții Ceaușescu.
De ceva vreme, după ce vîndusem pozele făcute în zilele de 21 și 22 decembrie, colaboram cu trimisul special al unuei mari reviste de circulație internațioală. Nu făceam multe – traduceam, îl ajutam să se descurce prin oraș și facem poze, el fiind doar reporter.
Am făcut rost de adresa la care locuise împreună cu familia și nemaiavînd timp să ajungem la cimintir, ne-am decis să mergem și să așteptăm în fața casei întoarcerea familiei.
După aproximativ o oră au sosit. Ne-am dat jos, am prezentat condoleanțele și am cerut permisiunea de a ne acorda un interviu. Atît soția Nora, cît și fiica Sorana, deși vizibil marcate de eveniment, după ce s-au consultat între ele, au avut bunăvoința să ne primească. Îmi amintesc însă ca ieri, fragilitatea lor. Ne răspundeau la întrebări deși se vedea clar că și ele și-ar fi dorit cu disperare un răspuns. Vorbeau de amenințări și telefoane primite în miez de noapte. Din șoapte și din frînturile de propoziții greu rostite, pot afirma cu certitudine că în acel moment se îndoiau de moartea prin suicid a generalului. Așteptau și căutau cu înfrigurare o mînă de ajutor însă nu cred că au avut parte decît de cîteva telefoane de consolare…
Sorana era cea puternică. Deși nu am mai vorbit cu ea din 1990, cred că numai datorită ei, mama a putut trece peste greaua încercare. Le-am făcut o poză, mamă și fică, ținîndu-se de mîini, și între ele, imaginea înrămată a soțului și tatălui pierdut.
Înainte de a pleca, mi-a dat 3 poze – una cu generalul în tinerețe, îmbrăcat în uniformă, alta cu tatăl și mama ei din ziua căsătoriei
