În ’89 am fost atît de bou încît nici acum nu-mi vine să cred. Am ieșit în stradă să fac pe agentul democrației și să iau mașinile la control. Și mai important însă este că am ieșit să fac poze. Cînd a auzit tata că am ieșit ca bezmeticul pe stradă cu aparatul în mînă, mi-a luat rolele pe care le-a găsit, le-a aruncat în toaletă și a tras apa după ele…
Timp de 20 de ani am ascultat multe păreri despre ce și cum a fost la ‘revoluție’ și m-au încercat multe sentimente. Mîndria nu a fost unul dintre ele.
La început am fost confuzionat. Nu înțelegeam cum se poate numi un eveniment revoluție doar prin decapitarea soților Ceaușescu, în timp ce toate celelalte, pe zi ce trecea, era evident că rămîneau neschimbate.
Foarte repede, de la confuzie am trecut la scîrbă, teamă, furie, deznădejde, pentru ca în final să mă cuprindă o resemnare aparentă.
Îmi era scîrbă să asist la siluirea României de către aceleași persoane care o nenorociseră timp de 45 de ani…
Îmi era teamă de efectele pe termen lung ale perpetuării acestei mentalități bolnăvicioase care ne-a golit sufletește. Nimeni nu pare să înțeleagă că ce ni se întîmplă azi este rezultatul acestui trecut atît de apropiat. Frica să ne spunem părerea și să ne cerem drepturile ne urmărește și azi. Hoția a fost încurajată pentru a ni se închide gura. Vorba aia, corbul la corb nu-i scoate ochii. Cum să-l condamne cineva pe Năstase pentru termopane cînd aproape toți românii au portbagajul plin de furăciuni…Este suficient să-i privești cum se comportă atunci cînd trec pe lîngă un polițist și veți înțelege această mentalitate de hoț deja globalizată.
M-a apucat apoi furia și am încercat să zic și să fac ceva, însă de aici și pînă la deznădejde nu a fost decît un pas. Am încercat să mă lupt pentru cei din jurul meu…Foarte repede au apărut și reacțiile. Da’ ție nu ți-e frică? Da’ taci și tu și