Pe 21 decembrie 1989, într-o zi care a rămas consemnată în istoria vremii drept una nefiresc de caldă pentru o lună de iarnă, Nicolae Ceauşescu a căutat, pentru ultima dată, sprijinul bucureştenilor de la balconul Comitetului Central al Partidului Comunist din actuala Piaţă a Revoluţiei.

Mulţimi perfect ordonate de muncitori purtând tablouri cu tovarăşa şi pancarte prin care transmiteau solidaritatea cu PCR şi dezaprobarea faţă de acţiunile unor „elemente huligane” şi „bande teroriste” din Timişoara, au umplut fosta Piaţă a Palatului.

Sigur pe el, Ceauşescu şi-a început discursul în care, după ani de sărăcie şi rafturi goale prin magazine, promitea majorări de pensii şi ajutoare sociale. Printre uralele şi scandările mulţimii s-au putut auzi, mai întâi răzleţ, apoi din ce în ce mai tare, huiduieli şi fluierături. Dezarmat, dictatorul pe care mulţi jurnalişti străini l-au descris drept un om mărunt şi lipsit de verticalitate, cu părul în dezordine şi o privire dezorientată, a rămas cu mâna dreapta ridicată în aer, încercând să spună câteva cuvinte la microfon. Imaginea cu buzele schimonosite de frică şi de mirare a făcut înconjurul lumii, iar, în acea clipă Televiziunea Română a întrerupt emisia pentru scurt timp.

Imagini care nu au fost transmise atunci la televizor, dar au apărut mai târziu, arătau un grup de muncitori de la Turbomecanica ce au început să strige „Timişoara, Timişoara”! într-o parte a pieţei. Din altă parte se auzeau huiduieli „Jos Ceauşescu”! Totul a culminat cu explozia unei petarde, pe care mulţi au luat-o drept o împuşcătură. Mulţimea s-a spart, a început să fugă pe străzi eliberând piaţa. Apropiaţii lui Ceauşescu l-au retras de la balcon. Acesta este considerat punctul în care butoiul cu pulbere a explodat şi în Bucureşti. Câţiva oameni mai curajoşi i-au îndemnat pe ceilalţi să meargă spre Intercontin