Poetul anarhist Vladimir Petrescu m-a apucat de cot: se afla în spatele meu în aglomeraţia din staţia de tramvai de la Piaţa Maria, m-am întors şi el mi-a spus hai să vezi ceva după colţ.
Au trecut de atunci douăzeci de ani ca o zi, pe sus-numitul poet anarhist l-am mai întâlnit în primul an de după momentul acela, pe când scriam statutul Societăţii Timişoara copiat dintr-un număr al aproape singurei publicaţii de opoziţie din 1990: România liberă. Statutul era al unui sindicat al petroliştilor de prin Ploieşti, pe care ziarul l-a publicat prin luna februarie ca să fie model şi altora care doreau să înfiinţeze sindicate, fundaţii şi ONG-uri, cum le zicem astăzi. Pe Vladimir Petrescu nu l-am mai văzut, au rămas în urma lui câteva poeme despre oraşul Petroşani, despre cămine de nefamilişti cu un reşou electric improvizat, pierdut printre pahare cu urme de zaibăr într-o atmosferă cam ca aceea din poemele lui Ioan Es Pop transpuse în Valea Jiului (scriu rândurile astea la sugestia lui Vio Marineasa, pe care l-am întrebat dacă ştie ceva mai mult decât mine despre Vladimir. Mi-a povestit că omul nu era poet rău deloc, dar că nu l-a mai văzut nici el de ani buni).
O fi plecat din ţară ca atâţia timişoreni, îmi spun astăzi, pe când scrutez amiaza din 15 decembrie 1989 în aglomeraţia staţiei Piaţa Maria, de unde luam, ca de obicei, tramvaiul 7, care mă purta spre cartierul şvăbesc Fratelia, unde îl predam pe Emil Gârleanu pruncilor de ţigani gabori care vorbeau ungureşte. Hai să vezi ceva după colţ, mi-a spus poetul dispărut de două decenii. Am priceput din vorbele lui ceva aşa ca în filmele Sahia, când regizorul filmează zborul repezit al porumbeilor din piaţă. Mă văd şi azi, după două decenii, cum păşesc în spatele lui Vladimir Petrescu printre gospodine, printre oameni păşind fără rost: pe şosea maşinile Dacia, Lada, Lăstun, Wartburg, Zastava trec şi el
