Dacă mă uit în jur, în aceste zile, constat două lucruri: primul este că societatea este tot mai puţin interesată de ce s-a întâmplat în urmă cu 20 de ani. Copleşiţi de grijile zilei de azi şi înspăimântaţi de ce va duce cea de mâine, românii nu prea mai au motive de a privi cu necesara recunoştinţă spre evenimentele care le-au adus libertate, dar nu i-au scăpat de foame, frig şi umilinţă. Al doilea este că cei care vorbesc astăzi despre Revoluţie şi despre ce s-a întâmplat în acel Decembrie de răscruce sunt mai ales dintre aceia care ori nu au trăit direct evenimentele – aflându-se fie la televizor, fie prin străinătate, fie ascunşi pe nu se ştie unde - ori ceea ce ştiu despre ele este din lecturi subiective şi întâmplătoare. Alminteri, cred, n-am mai auzi, după 20 de ani, aceleaşi opinii răsuflate despre lovitura de stat şi depre manipulări uriaşe. Ca unul care am fost acolo, implicat direct, nu mă va putea convinge nimeni că ieşirea masivă în stradă a românilor, din 22 Decembrie, gest care a consfinţit sentinţa istorică a abolirii dictaturii, a fost planificată în cine ştie ce laboratoare de servicii secrete, şi nu a fost efectul unei naturale răbufniri sociale, aproape imposibil de împiedicat.

Un alt fenomen care prinde rădăcini tot mai puternice în solul indiferenţei generale este furtul intelectuual. S-a vorbit intens despre „Revoluţia furată”, cea pe care o serie de „emanaţi” ar fi răpit-o deţinătorilor de drept şi ar fi folosit-o în interes propriu. Procesull actual este acela al rescrierii şi al falsificării istoriei în interesul unora dintre cei care n-au avut nici în clin nici în mânecă cu ea, dar cărora le e necesară pentru a-şi legitima poziţiile obţinute prin fraudă. De la omisiuni voite, de la trecerea sub tăcere a unor nume autorizate, pâna la introducerea în urzeala evenimentelor a altora fără nici o legătură, de la „selectarea” detaliil