Prichindelul nostru e convins şi azi, când e om în toată firea, că energia acelor ochi l-a ajutat să iasă din capcana.

În verile toride, Bâlta seca aproape de tot. Un firicel de apă se prelingea printre pietre, rezistând parcă anume pentru a menţine în viaţă peştişorii jucăuşi.

Dar atunci era iarnă, o iarnă adevărată, cu nămeţi de înălţimea unui copil, troiene de-un stat de om şi cu ger tăios, de-l simţi până la os. Apa se rostogolea năvalnic, izbind cu putere barajul de gheaţă format la Cotul Vacilor.

Băiatul cu pistrui ştia că acolo, în spatele barajului, se strâng peştii cei mari. Trebuia doar să cioplească în gheaţă, cu toporişca, pentru a face o copcă. Îşi înveli picioarele în ciorapi groşi, de lână, şi le îndesă în singurele încălţări pe care le avea: o pereche de tenişi peticiţi.

Era Ajunul Crăciunului şi voia să-i facă o surpriză Băboaicii. O ştia tare pofticioasă la peşte. Băboaica era o bătrână necăjită, care-şi pierduse bărbatul în război. Deşi văduvă de aproape 40 de ani, încercările vieţii n-o înrăiseră; din contră, îi şlefuiseră un suflet bun. Le împărţea prichindeilor de pe uliţă prune uscate şi dovleac copt, fără a cere ceva în schimb.

„Na, mă, să te faci mare!", atât zicea, iar în ochii ei obosiţi, cu luminile aproape stinse, se oglindea bucuria celor mici.

Când primul peştişor sări sprinten pe gheaţă, băiatul cu pistrui îl puse într-un borcan cu apă şi-şi zise că de-acum începe ziua lui norocoasă. Aştepta un peşte mai mare, un clean sau mreană, ceva, nu un amărât de boienel. Dar mult timp nu mai prinse nimic.

Gheaţa de sub el îl înţepenise de tot. Nu-şi mai simţea picioarele, iar degetele îl dureau pe la încheieturi. Dar nu putea să plece fără să prindă un peşte mai de Doamne-ajută. Cum se va duce la Băboaica doar cu un boienel?

Făcu eforturi dureroase să se ridice. Apucă toporişca şi izbi voiniceşte, î