"Spatiul, ultima frontiera" este una dintre cele mai cunoscute replici din cinematografia S.F.. Regizorul James Cameron trece de ea si, la 14 ani de la nasterea ideii filmului "Avatar", vine cu un film-maraton de aproape trei ore unde, in 90% din timp, actiunea se desfasoara intr-o lume virtuala care pare extrem de reala gratie tehnologiei IMAX 3D.
Povestea pe care o spune Cameron (si scenarist in acest caz, nu numai regizor) in "Avatar" este fix opusa celei pe care o spunea in "Aliens" – unde corporatii pamantene ofereau oameni pe post de "furaj" pentru niste creaturi absolut inspaimantatoare. In noul film al lui Cameron, creaturile sunt de fapt oamenii, care in anul 2154 incearca sa exploateze niste zacaminte de pe planeta Pandora, fara a le pasa prea mult de vietile celor care locuiesc aici. Scenariul, desi spune o poveste din viitor, se intoarce intr-un fel la inceputurile vietii pe Pamant, avand un laitmotiv cat se poate de sesizabil: comuniunea om-natura, in care omul nu poate trai fara natura si in care natura este "divinitatea suprema" (Mama Natura). Numai ca, in acest caz, oamenii sunt locuitorii Pandorei – Na’vi – niste indivizi albastri foarte inalti si slabi cu trasaturi umanoide, iar mama natura este denumita Eywa – o forta/un spirit pe care nimeni nu-l vede, dar toata lumea il simte.
Natura din "Avatar" este construita in totalitate pe calculator si, cu toate acestea, apare in fata spectatorului ca un paradis idilic cat se poate de real. Este adevarat ca eu am vizionat filmul in format IMAX 3D, tehnologie care permite "integrarea" spectatorului in peisajul filmului. Culorile, sunetele, miscarile… totul parea extrem de real. Un film precum "Avatar" va parea doar un simplu film de actiune daca va fi vizionat intr-o sala de cinema normala, asta pentru ca adevaratele lucruri care te cuceresc – nu, povestea filmului nu este toc
