“Să faci azi o faptă bună a ajuns să fie considerat un act de mare curaj”, scrie Mugur Vărzariu într-o postare anterioară, îndemnând la banalizarea gesturilor frumoase. Mi-a venit în minte ideea pe când urmăream la televizor o poveste tristă care ar putea avea eventual un final fericit.
Finalul fericit sau nu depinde în mod ironic de bani. Am văzut la o emisiune de ştiri drama unei familii, din atâtea altele, care îşi putea salva copila de la o boală incurabilă, apelând la o intervenţie evident costisitoare. După vorbele mamei, pe ecran s-au afişat pentru câteva secunde şiruri lungi de cifre… le auzeam rostite şi mă simţeam ca la cotele apelor Dunării.
Trăim vremuri cenuşii, cu lume încruntată şi ocupată. Gestul frumos pare o floare rară şi pentru că a ajuns să fie greu să faci un gest simplu. Lumea se plânge de timp, iar unicul loc unde mai întâlneşti cozi sunt ghişeele băncilor. Oare nu s-ar putea ca băncile să vină în întâmpinarea celor care solicită un ajutor material, denumind simplu ALEXANDRA. Contul în care probabil că tot pensionarii vor fi cei mai sârguincioşi deponenţi? În loc să caute disperaţi ochelarii, să ceară nepoţilor un pix, să îşi certe consoarta că nu a fost atentă la ultimul grup de cifre (iau la întâmplare pe de google un astfel de cont umanitar, RO06 BTRL 0310 1701 B799 97xx, ca să vedeţi despre ce vorbesc).
Acum ceva timp, ajutat de o funcţionară de bancă, nu am reuşit să trec clasa la materia omenie. M-am dus să depun o sumă mica într-un astfel de cont Ştiam contul, dar nu reţinusem numele titularului. Am fost expediată scurt “NU-SE- POATE!”. Am insistat, spunând despre ce e vorba, aceleaşi cicatrice în priviri. Dupa alte întrebări timide, a pus punctul pe I: înnebuniţi o bancă pentru câţiva euro.
Cei de la coada formată între timp s-au grupat repede în doua tabere: îi înnebuneşte şi nu îi înnebuneşte. E drept, e vorb
