Crearea funcţiei de Înalt Reprezentant al UE pentru Acţiunea Externă şi Securitate a pornit de la ideea că orice politică externă este expresia intereselor comune esenţiale ale celor în slujba căreia este pusă şi, totodată, de la speranţa că o instituţie unică destinată acţiunii externe va identifica acele interese şi va defini acea politică. S-a apreciat că există interese strategice europene, dar, în lipsa unei instituţii care să le promoveze, insuficient puse în evidenţă. Mai mult, s-a inventat o formă (instituţională) menită să genereze fond (european), prin excepţie de la regula care spune că forma dă contur unui fond preexistent. La limită s-a sperat că o politică externă comună poate impune şi politici interne comune (în energie, transporturi, dezvoltare etc.) Iată de ce deţinătorului unei asemenea funcţii i se cerea să fie, mai mult decât un executant abil, creator vizionar şi fondator curajos. Ţinta ultimă: federaţia europeană de state-naţiuni.

Pentru ca un asemenea proiect să prindă viaţă trebuia încredinţat unei personalităţi venind dintr-o societate cu experienţă istorică europeană specifică şi cu sensibilităţi geo-politice federalizante. Soluţia ca proiectul să eşueze era plasarea în funcţia respectivă (practic cea mai importantă strategic) a unei persoane crescute în cultura izolării politice securizate printr-o variabilitate a alianţelor aptă a păstra echilibrul forţelor contrarii în cadrul unui aşa-numit concert al puterilor; persoană educată în mentalitatea excepţionalismului dedus dintr-o identitate geografică asociind insularismul cu amplasarea la periferia spaţiului politic de referinţă.

Independent de calităţile umane, persoana propusă (impusă) prin persuasiunea britanică sprijinită de Spania şi acceptată de Franţa şi Germania, întruneşte toate condiţiile eşecului strategic: este purtătoarea reflexelor şi experienţelor une