Sanda este singura pictoriţă care foloseşte pentru tablourile sale vopseluri extrem de scumpe de maşini şi de avioane, produse într-o fabrică din Germania.
A copilărit pe Smârdan, la numărul 27, pe lângă Teatrul de Comedie, unde mergea de câte ori vroia. Iurie Darie întreba de câte ori juca: „Gândacul cu ochii negri e în sală?“. În Bucureşti a avut o copilărie nefericită, umbrită de arestarea tatălui şi de izgonirea mamei din învăţământ.
„Eu şi sora mea eram strigate «fetele puşcăriaşului». Am suferit foarte mult, dar m-am răzbunat pe toţi în felul meu, învăţând să cânt, să desenez, să dansez“, mărturiseşte Sanda Voicu. La 6 ani cânta la chitară, dar şi la pian.
„Mi-a plăcut pianul, dar pentru că mi se părea un instrument maiestuos am crezut că n-o să mă ridic la un anumit standard şi am renunţat, însă tata mi-a cumpărat un acordeon“, spune artista.
„Pe tata nu l-am văzut 10 ani“
A intrat la Liceul „Mihai Eminescu“, dar după o lună i s-a spus că a fost o greşeală, fiind admisă o altă colegă pe locul ei, cu medie mai mare. „Pe tata l-au arestat pentru că a ajutat un evreu şi l-au dus la Canal. Nu l-am mai văzut 10 ani şi când au ajuns la dosarul meu m-au dat afară din şcoală“, îşi aminteşte Sanda Voicu. Pentru că fusese eminentă la limba română şi franceză a început să dea meditaţii şi să-şi întreţină familia, pe mama, sora şi fratele mai mic.
„Cu primii bani câştigaţi mi-am cumpărat o chitară“, spune cu nostalgie pictoriţa. A ilustrat poveşti pentru copii şi a scris poezii. A avut norocul să-l întâlnească la 16 ani pe marele compozitor Noru Demetriad cu care a colaborat o bună perioadă. El compunea muzică, iar Sanda Voicu textele. Aşa a ajuns să scrie cântece pentru Margareta Pâslaru, Doina Badea, Marina Voica sau Aurelian Andreescu.
Pentru că trebuia să aibă o meserie a urmat un curs de dactilografie, după care a deve