Să fie clar. Sînt un mare entuziast al ideii de Uniune Europeană. Onorabilele Instituţii de la Bruxelles au reuşit să păstreze pacea într-o Europă în care, prea des, la putere au ajuns tot soiul de gargaragii cu rating mare. Hitler, Mussolini, Stalin şi alţii ca ei au inspirat masele, au înflăcărat generaţii de cetăţeni. Ei s-au înrolat şi au purces la luptă. Înflăcăraţi fiind, aveau idealuri, credeau în liderii lor, plecau pe front. Numai între 1870 şi 1945, nemţii şi francezii s-au spintecat între ei, cu milioanele, în trei războaie teribile. Două dintre ele s-au numit mondiale şi, pe lîngă numiţii francezi şi germani, au mai murit şi englezi, polonezi, unguri, italieni, români, greci, olandezi, bulgari, cehi. Succesul numărul unu al Uniunii Europene s-ar putea numi plictiseală. Fiii sau nepoţii celor care se luau în cătarea puştii pe plajele din Normandia sau pe dealul de la Monte Cassino, pe Linia Maginot şi prin nisipurile Africii, negociază astăzi, în clădirea Berlaymont, dimensiunea castravetelui ideal pentru comerţul comunitar. Astăzi, negocierea între interesele naţionale se face în plicticoase şedinţe tehnice. Funcţionari prea puţin cunoscuţi publicului duc altfel de bătălii. Repet, taţii lor îşi scoteau reciproc maţele şi ocheau cu grijă şi disperare, în speranţa că europeanul celălalt, şi nu el, va cădea mort în şanţul de lîngă drum, pînă la finele bătăliei. Astăzi, nu cred că există în Europa vreun tînăr care să fie atît de înflăcărat de vreun discurs al lui Barroso, încît să se ceară voluntar pe front. Numai science fiction-ul ar putea crea un asemenea specimen. Hitler şi Stalin au înflăcărat masele. Barroso le plictiseşte. „Decît că“ mulţi dintre fanii primilor au sfîrşit mai degrabă prost, cu creierii răspîndiţi pe marginea tranşeei.

Îmi pare cumva riscant să mai cîrcotesc la adresa unei organizaţii care a reuşit atare performanţă: pace şi