„O Ligă I cu 12, 14 sau 16 echipe va reprezenta, cel mai probabil, unica variantă pentru a salva fotbalul românesc“.
Dacă am ajuns s-o auzim şi pe asta din gura lui Dumitru Dragomir, atunci chiar că e criză financiară! Şi încă una groaznică, năpustită asupra noastră ca un balaur.
În urmă cu vreo zece ani, în „ProSport"-ul de atunci, am iniţiat o vastă campanie de convingere a şefilor fotbalului românesc - aceiaşi Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir care conduc şi acum - că soluţia nu e o ligă lăbărţată, ci una mai compactă. Împreună cu Emanuel Terzian, dacă nu mă înşel, şi în mod cert cu Cătălin Tolontan, am prezentat în detaliu un sistem care mie, unul, mi se părea entuziasmant.
Cum arăta acesta? O Superligă de 12 echipe, care să joace tur-retur, fiecare cu fiecare, în 22 de etape (sezonul regulat), apoi campionatul să se împartă în două. Primele şase clasate să se confrunte în play-off, de asemenea fiecare cu fiecare, rezultând astfel alte 10 etape. În paralel, pe acelaşi sistem, ultimele şase clasate să stabilească retrogradatele.
Toate echipele ar fi urmat astfel să joace 32 de etape, ceea ce reprezintă o medie între cele două sisteme aplicate după 1990: 34 de etape în formula cu 18 echipe, 30 de etape în cea cu 16 formaţii. Marele avantaj venea însă din altă parte: am fi avut nu două, ci patru derby-uri Steaua - Dinamo (presupunând că ambele echipe ar fi venit în primele şase locuri). La fel, câte patru Rapid - Steaua, Poli Timişoara - Dinamo, CFR Cluj - Steaua sau Unirea Urziceni - CFR Cluj.
Ar suna frumos şi pentru public, şi pentru televiziuni, şi pentru publicitari! Adică, pentru întreaga industrie a fotbalului. În plus, valoarea jucătorilor ar creşte în astfel de încleştări, nu cum se întâmplă în confruntări cu Gloria Buzău, CS Otopeni sau Ceahlăul Piatra Neamţ.
Acel proiect a provocat atunci zâmbete superioare în birourile m
