1989. Un an ce nu anunţa nici o schimbare în vieţile a milioane de români. Dincolo de lipsurile cotidiene, viaţa îşi urma cursul ei firesc. Oamenii trăiau, iubeau, urau sau mureau, fie că erau activişti de partid, securişti sau muncitori.
1989. Un an despre care am încercat să scriu fără patimă, fără ca istoria fiecăruia dintre interlocutori să fie romanţată. Cu fiecare articol am sperat că am mai adus la lumină o frântură de adevăr, de viaţă aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele. Istoria nu poate şi nici nu trebuie să intre la machiaj. E precum o femeie ajunsă la maturitate şi care nu se jenează că viaţa i-a mai adăugat nişte riduri. Cine uită nu merită! Acest lucru am simţit că trebuie spus în paginile Scînteii.
Pe parcursul proiectului, cu fiecare poveste spusă şi apoi scrisă am înţeles că nu e drept să pun verdicte, că oamenii încercau să supravieţuiască şi chiar dacă nu au ieşit în stradă au refuzat să cedeze în faţa sistemului. Ei au fost nişte eroi, chiar dacă şi-au trăit vieţile anonim. Cum pot să spun altfel despre păstorul Gligor Hada de la Hunedoara, care, deşi urmărit şi anchetat de Securitate, a continuat să se lupte ca în oraşul lui să fie ridicată o biserică penticostală?! Dar despre Puiu Sălăgean, Adrian Bulacu sau Ovidiu Hada, care, asemenea multor mii de români, şi-au riscat viaţa trecând Dunărea înot?! Nu au protestat, nu au ieşit în stradă, au fugit pur şi simplu! Unii dintre ei au reuşit, alţii au fost trimişi înapoi în ţară, au fost judecaţi şi condamnaţi. Şi-au dus crucea cu demnitate. Au fost apoi preoţi, precum Nerva Florea de la Ghelari, care au luptat pentru bisericile lor. Pare incredibil, dar chiar au reuşit să obţină şi fonduri. Cum pot să îi numesc altfel decât eroi pe sportivi şi antrenori precum Marieta Ilcu sau Ştefan Beregszaszy, pentru care lupta cu recordurile era răsplătită cu nişte cupe, zâmbete şi î
