Eternul Caragiale patronează şi apropiatele alegeri pentru şefia FRF.
Într-o ţară agitată, abia scăpată dintr-o chingă electorală, evenimentul care se apropie pare puiul nătâng al unui rinocer dresat.
Fotbalul românesc o luase razna, se ştie, înainte de '89, când vremurile erau mai restrictive. Excela prin nereguli, abuzuri, şmecherii. Iar astăzi, când canalele ilegalităţilor s-au lărgit, el a explodat împrăştiind zoaie.
Cămaşa scrobită a lui Mircea Sandu s-a transformat într-o platoşă de nepăsare ce-l protejează, sfidând cu zâmbetul său dulceag-amărui toate atacurile. Are avantajul rutinei, al legăturilor multiple cu puzderia de cluburi din ţară, al penetrării forurilor internaţionale ce-i conferă prestigiu.
Principalul rival, Gică Popescu, alunecând pe toate alifiile cu care e uns Naşul a renunţat în ultima clipă, adresând acuze grele fără să poată bloca convingător reproşurile cu care e bombardat la rându-i.
În horă a intrat şi Tavi Popescu, un veteran cu state vechi de serviciu, degajând aerul unui bunic iritat ce-şi muştruluieşte nepoţii care-i dau cu tifla.
Sorin Răducanu, un fost înaintaş-buldozer, căinând fotbalul nostru de la distanţă, taman din Spania, unde Primera Division e o religie, aruncă în zadar cu pietre. În fine, maestrul Iacov joacă rolul unui aventurier năclăit în idealism. Cred că Mircea Sandu a şi pus şampania la rece.
