Motto: „Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988)
Când cartea de istorie va consemna, în sfârşit, adevărul despre sfârşitul comunismului şi reînsămânţarea capitalismului în România, politicienii de atunci ar trebui să facă o reverenţă în faţa lui Alex Mihai Stoenescu.
De ani de zile, tenacele istoric duce o bătălie crâncenă, deseori inegală, cu inamici cruzi, perfizi, periculoşi. Cu criminalii de la Revoluţie, care au confiscat puterea după 22 decembrie 1989. Cu lenea sau complicitatea altor istorici. Cu ameninţările din miez de noapte. Cu propria lehamite. Cu timpul.
Doar în 2009, Alex Mihai Stoenescu a dăruit publicului trei cărţi esenţiale pentru înţelegerea şocului din urmă cu 20 de ani. În ordine: „România postcomunistă", „Cronologia evenimentelor din decembrie 1989" şi „În sfârşit, adevărul..." Vom zăbovi asupra celei din urmă lucrări, apărută chiar înainte de Crăciun.
„În sfârşit, adevărul..." este o carte-interviu. Ea cuprinde cinci runde de discuţii cu generalul Victor Atanasie Stănculescu, purtate pe parcursul a mai bine de cinci ani (octombrie 2004 - noiembrie 2009). Istoricul şi-a urmărit „ţinta" peste tot: la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Spitalul Militar Central (de două ori), la reşedinţa personală a generalului şi la Spitalul Penitenciar Jilava. Iar rezultatul acestui efort, parafrazându-l pe selenarul Neil Armstrong, poate fi sintetizat astfel: un pas mic pentru istoric, un pas uriaş pentru istorie.
Cele trei cărţi din anul recent încheiat se adaugă altora la fel de valoroase.
De-a lungul anilor, Stoenescu a descifrat tainele „loviluţiei" - fenomenul rezultat prin fecundarea Revoluţiei cu lovitura de stat - în monumentala sa lucrare „Istoria loviturilor de stat în România", volumul 4, partea I şi a II-a (în total, 1.590 de pagini). Mărturii i
