Cea mai simplă metodă de a scăpa din criză sau de a face rost de bani este aceea de a mări taxele şi impozitele cetăţenilor.
Că nu există nimic nou sub Soare şi că istoria se repetă ne demonstrează şi consulul Angliei din Principatele Române - „Wilkinson, Tableau de Moldavie et de la Valachie” - care raporta la Londra în 1821 că „nu există popor în lume care să fie mai apăsat de despotism şi copleşit de dări ca ţăranul din Moldova şi Muntenia”.
Da, fanarioţii, asemenea guvernanţilor de astăzi, făceau bani din piatră seacă. Singura diferenţă este că fanarioţii o făceau exclusiv pentru ei, în timp ce astăzi cei de la putere o fac - cel puţin oficial - în numele luptei anticriză.
Una dintre cele mai ciudate taxe inventate vreodată pe aceste meleaguri, alături de dijmărit sau desetina, albinăritul, gostinăritul, vinăritul sau vinariciul, podgonaritul, pripăşitul, tutunăritul, oieritul, văcăritul, căminăritul, săpunaritul, majăritul, năpasta a fost fumăritul. La care se adăugau, în mod evident, taxele destinate satisfacerii nevoilor turceşti, respectiv mucarel, bairam, pecheş.
Fumăritul era, mai exact, o dare percepută pe fiecare coş de fum al caselor ţărăneşti, respectiv pe fiecare casă în care se făcea foc. Acest impozit mai era cunoscut şi sub denumirea de coşârit. În ciuda faptului că mulţi îl consideră autor al acestei taxe pe Vodă Caragea, adevărul este altul.
Al treilea cronicar al Moldovei, Ion Neculce, susţine că a fost introdus de Vasile Lupu şi citează şi un al doilea domnitor: „Vasilie-vodă, după ce au luat domnia de la Ţarigrad, s-au rugat viziriului să lasă ţara de bir trii ani, şi al triili anu să dè birul ţărâi o dată... Şi au scos atunce pre ţară fumărit, câte un leu de casă. (…) Ştefăniţă-vodă vrând odată să scoată fumărit pe ţară câte şase orţi de casă, şi înainte vreme era obicei de da nu
