În prima ediţie din 2010, FP România relansează dezbaterea asupra recunoaşterii şi de către România a independenţei unilateral declarate de Kosovo şi acceptate de 63 de state. Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga judecă procesul intentat de Serbia fostei sale provincii. România susţine că dreptul internaţional nu permitea secesiunea.

Pe teren, este clar că albanezii şi sârbii nu mai concep să trăiască împreună. Trebuie ca România să recunoască independenţa unui stat kosovar, în rând cu majoritatea aliaţilor săi euro-atlantici? În noua ediţie a revistei, o seamă de experţi români spun mai mult NU decât DA. Pe scurt, argumentele a doi dintre ei.

Zoe Petre: DA. Găsirea pretextului

Dacă ar fi fost vorba să nu recunoaştem independenţa Rhodesiei, situaţia ar fi fost simplă. Fiind însă vorba de imediata noastră vecinătate, nerecunoaşterea e la fel de complicată şi de generatoare de consecinţe neplăcute ca şi recunoaşterea.

Perseverând în refuzul recunoaşterii, nu doar că ne regăsim (cu Spania, ce-i drept) în tabăra dirijată de Moscova, alături de Hugo Chavez şi de prietenii chinezi, dar ne şi complicăm demersurile din Balcani: nu putem participa efectiv la nicio misiune UE sau NATO, avem nevoie de viză pentru Kosovo, dar nu avem cui o cere.

Cu mult înainte ca Planul Ahttisaari să fie dat publicităţii, am argumentat împotriva fragmentării Serbiei şi în favoarea unei soluţii negociate de foarte largă autonomie a Kosovo. Am explicat adesea că Serbia, în curs de democratizare din 2000, nu trebuie să fie împinsă înapoi în braţele naţionaliştilor, şi că renunţarea la principiile Conferinţei de la Helsinki pune într-o poziţie foarte neplăcută toate forţele democratice din centrul şi estul Europei.

Opinia mea a rămas însă aceea că România ar fi trebuit să-şi găsească din vreme cât mai mulţi aliaţi în UE şi NATO, să organizeze o opera