L-am urmărit pe Boc, campionul firesc al promovării bugetului. Am ascultat cifre, am asimilat promisiuni. Multe, multe minute de discurs. Ce lipseşte ? Liantul care să unească aceste enunţuri şi să le dea sens. Punerea în context. Filosofia construcţiei acestui buget, aşa cum ar spune economiştii sau jurnaliştii specializaţi în domeniu, printre care nu mă număr. Sînt însă cetăţean, plătitor de taxe, beneficiar de servicii. În plus, unul care se doreşte mai avizat decît alţii, astfel încît să le poată traduce tot acest proces în termeni pe care să-i înţeleagă, ca să ştie ce-i aşteaptă, de bine sau de rău. Aşa că am nevoie să fiu luat de mînă şi trecut, măcar vreme de cîteva minute, prin raţiunile care fac cheltuielile să fie atît şi încasările atît. N-am simţit că premierul ar fi încercat măcar să facă asta cu mine şi cu milioanele interesate nu atît de dezbaterea în sine cît de consecinţele ei pentru propria spinare.
Primul motiv probabil e, în viziunea guvernanţilor, că lumea oricum nu înţelege, nu are şi nici nu vrea să aibă habar. Al doilea – că discursul din Parlament e pînă la urmă o formalitate, din moment ce taberele au stabilit cum votează (eventual în funcţie şi de niscaiva negocieri), iar rezultatul se reduce la un proces aritmetic de obţinere a unei majorităţi strict necesare. Un al treilea ar putea fi lipsa puterii de convingere a omului Emil Boc, cantonat în fraze-tip şi încercînd să emane un anume tip de fermitate pe care, după mine, n-a jucat-o niciodată cu vreun efect.
Comprimînd foarte tare discursul lui Boc, filosofia de care vorbeam se reduce la faptul că avem nevoie să încasăm bani (cît mai mulţi), ca să putem face cheltuieli (mai mari sau mici, în funcţie de domeniu). Şi că e criză şi că trebuie să ieşim din ea. Boc a înşiruit sîrguinicios (ca alţi premieri înaintea lui, de altfel) cifre legate de creşterea economică şi trimestrele