În adolescenţă, am văzut o comedie suculentă, intitulată The Meaning of Life / Sensul vieţii. Filmul consta într-o succesiune de episoade groteşti, care duceau la o singură concluzie posibilă: viaţa e lipsită de sens sau, oricum, de unul reperabil în interiorul standardelor noastre de percepţie şi înţelegere. Trăim, altfel spus, în plin absurd. M-am distrat copios atunci, dar nu am acordat nici un pic de credit subtilităţilor aşa-zicînd metafizice ale peliculei. Eram foarte tînăr şi visam, cu îndîrjire, că într-o zi voi schimba lumea din temelii. Urma să modific adică însuşi sensul vieţii (al vieţii cu „v“ mare, desigur), iar acest lucru nu se putea întîmpla decît în prezenţa lui nemijlocită. Nu ştiam cum voi realiza măreţul ideal, însă îmi era clar că nimic nu mă putea opri. Anii au trecut şi, maturizîndu-mă, am descoperit un adevăr trist. Nu numai că nu am cum să schimb în vreun fel viaţa cu „v“ mare, dar nu voi reuşi niciodată să controlez cel puţin viaţa cu „v“ mic. Ea îşi vede de cursul său firesc şi cumva implacabil, negăsind timp să se oprească, fie şi cîteva secunde, pentru a-mi striga peste umăr admirativ: „Bravos, Codrine! Îmi placi teribil! Ţine-o tot aşa şi te voi răsplăti regeşte!“. Dimpotrivă, în anumite momente – suficient de obscure în paradigmele mele hermeneutice –, viaţa m-a sancţionat pervers, supunîndu-mă regulilor ferme ale pedagogiei transcendente. Am aflat, la fel ca miliardele de indivizi care m-au precedat şi, probabil, precum miliardele ce mă vor succeda, că nu viaţa e a mea, ci, absolut şi irevocabil, eu sînt al vieţii. Cu „v“ mare ori mic, aproape că nu mai contează.

Vorbeam deunăzi cu un prieten – universitar şi el. Îmi mărturisea că trăieşte un puternic sentiment de alienare. Deşi a muncit din greu pentru o carieră academică, a ajuns acum să fie plictisit de ea. Universitatea – aşa cum s-a articulat în anii de tranziţie, cu ne