De cînd aşteptam o criză a cărţii! Stéphane Mallarmé are un text dens, un concentrat al articolelor publicate de-a lungul anilor în Revue Blanche, numit Crise de vers (1895). Există în acest text o juisanţă a enunţării crizei care te contrariază, dacă nu ştii cu cine ai de-a face. Pentru a o demonstra, nu avem nevoie de multe dovezi: „Literatura suferă aici o criză delicioasă, fundamentală“/„La littérature ici subit une exquise crise, fondamentale“. Cultura franceză ne-a învăţat să vedem în criză viaţă. Frămîntare, acţiune, angoasă, altfel spus viaţă. Există, de-a lungul ultimelor decenii, o criză a ideologiilor, a modernităţii, a omului. Ceea ce înseamnă că toată lumea vorbeşte despre şi se gîndeşte la aceste teme. Există o criză a limbajului, există o criză a versului şi de versuri pe chiar creasta literaturii moderne (sau moderniste, cum îi spun englezii). Criza cărţii ar fi semnul unei graţii.
De aceea, îmi pare rău că în România nu există o criză a cărţii. A existat în perioada comunistă şi după 1989. A existat o criză a cărţii, datorită căreia cărţile erau puţine, ieftine şi foarte citite. Imediat după 1990, se găseau cărţi tipărite înainte de Revoluţie, vîndute la kilogram, într-un depozit de prin Pantelimon. Am fost acolo să iau Logica lui Anton Dumitriu. Existau, aşadar, buncărele cărţii, la fel de secrete precum cele ale Dictatorului. Tot atunci, la Institutul Francez din Bucureşti, s-a deschis o librărie cu cărţi în limba franceză, unde se găsea multă filozofie şi veneau multe poche-uri, ceva mai ieftine, într-o perioadă cu bani rari. Nu era atunci nici o criză financiară, pentru că nu erau bani. Ca şi cărţile, banii se cheltuiau chivernisit sau, dimpotrivă, se depuneau în locuri tulburi, de unde îi furau mogulii de astăzi. Se găseau cărţi la anticariat, dar mai ales în biblioteci. Cele noi arătau prost şi se epuizau repede, cele vechi
