Un dulap într-o încăpere veche datînd din vremea de sfîrşit a imperiului: uriaş, lung şi îngust, încastrat între pereţii unui hol cu tavan înalt. Clădirea are poartă de intrare şi coridor cu miros de cenuşă şi urină de pisică. Adaugăvechiturile din dulap, poliţa de sus şi comoara de acolo adăpostită într-un loc care se potriveşte la fix stereotipiilor narative ale imaginarului romantic. Pe stelajul dulapului din holul de la intrarea în clădirea Bibliotecii Academiei, filiala Timişoara, cîteva cutii din carton care par să fie ale unor pantofi de prin anii ’70. Recunosc, pe de altă parte, că e posibil să fi exagerat spunînd comoară mai-sus-pomenitelor cutii de pantofi – am exagerat din entuziasme de rozător de bibliotecă – preafrumosul loc unde e cald şi bine. Aici, la Academie, e iarna frig şi vara cald, la Biblioteca centrală universitară e altfel, totul e pus la punct, avem wireless, bibliografia se face de la sine, căutarea e plăcere pură, cărţile aşteaptă pe raft. Cea mai bună dintre lumile posibile. La Biblioteca Academiei, filiala Timişoara e, cum ziceam, cu totul altfel: poezie a lucrurilor vechi, atmosferă care aduce aminte de Max Blecher, profiluri de ceară, lume de panopticum. Scări vechi de urcat la rafturi, stelaje mirosind a praf, a vechime, molii şi margine istorică. Aici am găsit ceea ce cîţiva cunoscători ştiau mai de mult: printre ei, Adriana Babeţi. Comorii i-am spus după cum îi zic aceştia: Fondul Deleanu – rodul unei munci de cîţiva ani întîmplate în deceniul şapte al unei doamne bibliotecare, acum octogenare, care trăieşte undeva prin Germania cu un fiu violonist care concertează, mi s-a spus, prin lumea largă. Doamna Deleanu a lăcrimat cînd a aflat că munca dumneaei este redescoperită după patru decenii. Serialul de faţă, din paginile Observatorului cultural, este o incursiune în istoria cotidiană a Timişoarei secolelor al XVIII-lea şi al