Cu puţin timp în urmă, încă un adolescent şi-a pus capăt zilelor. Copila era îndrăgostită de profesorul de matematică.

Fie şi numai urmărind buletinele de ştiri, îţi poţi da seama că fenomenul suicidar a luat poporţii în rândul tinerilor. Cuvântul „tânăr” este sinonim, chit că uneori numai la nivel simbolic, cu viitorul, cu optimismul, cu pofta de viaţă. Ce-i face însă pe aceşti copii, pe aceşti oameni încă foarte cruzi să-şi pună capăt zilelor?

Unul dintre motive ar fi cel al dezrădăcinării lor, a vieţii într-o societate care le oferă puţine soluţii şi răspunsuri la întrebările pe care şi le pun. Societatea haotică, debusolată şi lipsa unui real sistem de valori fac din copiii noştri o victimă uşoară. Tinerii nu mai au aspiraţii!

Trăiesc fiecare zi ca pe ultima. De multe ori, într-o lume paralelă, într-un surogat de viaţă. Nepregătiţi de părinţi pentru viaţa dură, clachează la primul eşec. Depun armele, convinşi că viaţa nu merită trăită. Cred că s-au născut dintr-o greşeală sau din egoismul părinţilor, că existenţa umană este o glumă a divinităţii, care de cele mai multe ori nu are sens.

Specialiştii susţin că lipsa de motivaţie a adolescenţilor îi face să trăiască la maxim, extrem de intens, atunci când descoperă un motiv. Sau îşi închipuie că au descoperit un motiv real de a-şi prelungi existenţa. De aici şi dramele sentimentale!

În momentul în care şi acel „ceva” care-l ţinea ancorat în realitate dispare, adolescentul preferă să moară. Recurge la gesturi extreme, dezamăgit de tot şi de toate. Multe dintre păcatele adolescenţilor le purtăm noi, maturii. N-am ştiut să-i apropiem, să-i cunoaştem, să-i ajutăm.

Am crezut că hainele de firmă, meditaţiile şi efortul financiar pe care-l facem sunt suficiente. Că laptopul poate ţine loc de părinţi, că televizorul poate compensa sentimentele. Da