După ce am prezentat la Luxemburg, pe 10 decembrie anul trecut, conferinţa mea "Revoluţia Română după 20 de ani", am primit, chiar a doua zi, o lungă scrisoare de la un cunoscut profesor de Drept luxemburghez al cărui nume nu-l pot dezvălui, după propria sa dorinţă. Veţi înţelege de ce. Spicuiesc din această scrisoare:
"Am avut bucuria de trăi în România timp de 15 ani, după 1992. Am iubit ţara dumneavoastră, în fiecare dintre numeroasele şi frumoasele locuri pe care le-am cunoscut şi i-am iubit pe români: sunteţi un popor minunat şi cu un mare potenţial de viitor. Din nefericire, am plecat din această ţară, lucru pe care îl regret în fiecare zi, lovit de numeroasele nedreptăţi organizate de un sistem, vai, prea corupt şi, prin urmare, nedrept, căci penalizează pe toţi cei care muncesc respectând regulile artei şi ale loialităţii către această naţiune.
Veţi înţelege de ce nu am făcut publică această scrisoare. Sub nici o formă nu doresc să polemizez şi să lansez vreo discreditare la adresa ţării pe care o iubesc şi căreia, cu toată sinceritatea, îi doresc să iasă la liman. Prin întrebarea pe care am pus-o (la conferinţă), doream să ştiu, după aproape sacrificiul vieţii dumneavoastră la Revoluţie, dacă n-aveţi o «durere în suflet» să vedeţi frumoasa dumneavoastră ţară aflată încă într-un asemenea dezastru financiar, economic şi social.
Cu durere spun că uneori avem impresia că nu veţi ieşi vreodată la liman... Este cu adevărat penibil şi umilitor pentru noi să vedem toţi aceşti români-ţigani cerşind sau comiţând infracţiuni pentru a supravieţui în timp ce, o repet, ţara dumneavoastră dispune de toate mijloacele pentru a le asigura o existenţă liniştită şi echilibrată... În anii 1996-1998 am decis să reconstruiesc cu un grup de prieteni luxmburghezi un spital părăsit dintr-o zonă săracă a Munţilor Mehedinţi.
După ce ne-au