Una dintre cărţile cel mai greu de găsit pe mapamond – apropo: n-o avem încă în traducere românească – este cea publicată în URSS, în 1922, de Pitirim Alexandrovici Sorokin, Foamea ca factor. Cum poate influenţa înfometarea comportamentul oamenilor, organizarea şi activitatea socială. Americanii au tradus-o sub titlul de Hunger as a Factor in Human Affairs (Florida, 1975), ceea ce face, de bine, de rău, posibilă consultarea ei, chiar dacă nu în originalul devenit inaccesibil după epurarea lui din circuitul ştiinţific, prin grija comisarilor lui Lenin. Născut în regiunea fino-ugrică Komi, în 1889, şi plecat printre umbre în 1968, acest om de ştiinţă a emigrat în SUA în 1923, devenind ulterior întemeietorul departamentului de sociologie de la Universitatea Harvard. Opozant al teoriilor lui Talcott Parsons, el a elaborat teoria ciclurilor sociale.

Lucrarea masivă şi controversată, apărută în anii interbelici sub titlul Dinamici sociale şi culturale (1937-1941) – rămasă nediscutată în cultura noastră pînă în prezent –, a lansat teoria conform căreia societăţile pot fi clasificate în funcţie de „mentalitatea culturală“ pe care o dezvăluie. Aceasta poate fi ideaţională (realitatea e privită aici ca fiind de natură spirituală), senzuală (realitatea este materială) sau idealistă (realitatea este o sinteză de material şi spiritual). Conform lui Sorokin, civilizaţiile majore evoluează trecînd prin aceste etape: ideaţională, idealistă şi senzuală. Fiecare dintre aceste faze ale dezvoltării culturale nu caută doar să descrie natura realităţii, ci stipulează şi natura nevoilor umane şi ţelurile necesar a fi satisfăcute, limitele între care trebuie satisfăcute şi metodele prin care se obţine satisfacerea lor. Acelaşi gînditor a socotit civilizaţia occidentală ca fiind senzuală, dedicată progresului tehnologic, drept care i-a profeţit decăderea, întrezărind afi