Mircea Cărtărescu: „Fără regretabilul damf ideologic care alcătuieşte osatura maniheistă a filmului, «Avatar» ar fi rămas o minune. Un film pe care-ai fi vrut să-l vezi şi să-l revezi la nesfârşit, de fapt un film în care-ai fi vrut să trăieşti veşnic”. Sursa: Mediafax

Am văzut la IMAX-ul din Potsdamer Platz, în cele mai bune condiţii imaginabile, „Avatar”, filmul pe care, mare amator de SF cum sunt, l-am aşteptat de câteva luni încoace cu sufletul la gură. Înfundat în fotoliul somptuos, cu ochelarii 3D acoperindu-mi jumătate de faţă, mă socoteam şi eu, chiar înainte să înceapă filmul, un umanoid proiectat într-un secol viitor.

Când s-a arătat, în fine, în toată minunea tridimensionalităţii ei, sigla 20th Century Fox, m-am scufundat în film cu o plăcere copilărească, o voluptate pe care rareori o poţi simţi în cenuşiul vieţii. Dacă nu primeşti Împărăţia cerurilor ca un copilaş, ne asigura Iisus, nu poţi avea niciodată parte de ea.

Ca un copil, m-am lăsat furat de uluitorul desen animat, de fantasticele şi crudele culori ale Pandorei, de munţii ei sus pendaţi, acoperiţi de păduri, de fiarele ei, fluturii ei şi păsările ei fantastice. Mam identificat cu Na’vi, gracilii ei locuitori albaştri, care mi s-au părut de la-nceput foarte familiari: cred că în „Cutezătorii” sau în „Minitehnicus”, pe vremuri, era un serial de benzi desenate numit „Terra 2”, în care extratereştrii erau azurii şi de trei metri înălţime.

De altfel, toată copilăria mea a fost dominată de SF, aşteptam ca pe ace ziua în care apărea la chioşcuri broşura „Povestiri ştiinţifico-fantastice”, iar senzaţia de levitaţie fericită pe care mi-o dădea acum filmul lui Cameron era doar o reiterare, peste vremuri, a uimirii cu care citeam pe atunci povestiri cu planete îndepărtate.

Când filmul s-a terminat, nu mi-a mai venit să mă ridic din scaun: aş