Am un prieten foarte-foarte bun. Mircea. Mircea Istrate. Am fost colegi de liceu, dar asta e o realitate nesemnificativă, pentru că el a fost un elev sclipitor, pe câtă vreme eu unul mediocru. Nu contează. Ceea ce vreau să spun e că împreună cu Mircea aveam un fel de concurs: să relativizăm cât mai mult cu putinţă ideea de victorie, faptul de a fi câştigat ceva.

Asta presupunând, bineînţeles, în mod implicit, şi noţiunea contrară, cea de a pierde. De exemplu: ai pierdut bani la poker, dar ai câştigat experienţă la joc. Totul se plăteşte. Sau: ţi-ai pierdut cheile de la casă, dar ai câştigat nişte emoţii în plus, nişte trăiri extreme, eventual. Ori: ţi-ai pierdut gagica, ai câştigat oportunitatea de a întâlni altele mai tari.

Desigur, fantezia ne purta în cele mai nebănuite şi îndepărtate cotloane ale antitezei. Mircea ăsta despre care vorbesc a făcut o carieră strălucită ca medic într-o ţară în care democraţia şi economia de piaţă au o tradiţie mai bine aşezată decât la noi. Problema lui cea mai mare este că nu mai poate să guste din savoarea paradoxurilor româneşti. Că nu se mai poate bucura de spectacolul omniprezent şi atât de îndrăgit al relativităţii autohtone.

Că nu mai are oportunitatea de aici de a interpreta orice într-un registru al semnificaţiilor opus celui al realităţii evidente. Adică ăia de acolo, de unde s-a mutat Mircea, sunt cam ţărani, aşa, cam din topor. La ei, dacă ai pierdut ceva nu se poate spune că ai câştigat ceva. Li se blochează mintea pe o chestiune de genul ăsta. Nene, dacă ai pierdut un concurs de promovare în funcţie la ăia, trebuie să fii trist, nu bucuros că ai scăpat de nişte responsabilităţi şi optimist cu gândul la oportunitatea de a-ţi pune în valoare capacităţile de autoperfecţionare.

Cum vă spuneam, au rigoarea asta a eşecului, de-a dreptul morbidă adeseori. Cică manipulează cu o d