Primul exerciţiu de demitizare a celui identificat de generaţii întregi prin sintagma poet naţional a venit din partea revistei Dilema Veche (pe atunci Dilema), în februarie 1998. Situarea poetului naţional într-un spaţiu lipsit de solemnităţi şi de inhibiţii a stârnit valuri de furie şi de critici faţă de îndrăzneala de a-l privi indiscret pe Mihai Eminescu. Interpretat şi mistificat până la idolatrie, Eminescu nu a lipsit niciodată din patrimoniul orelor de română, provocarea majoră pentru adolescenţi fiind să înveţe pe de rost „Luceafărul”.
Comentat în mii de cărţi, tocit de sute de mii de elevi, poetul naţional suferă azi un deficit de imagine din cauza asocierii cu naţionalismul.
Redus la clişee
Cărţile de comentarii dedicate liceenilor despică opera eminesciană în simboluri ale iubirii, geniului creator, singurătăţii, lunii, teiului, atribuind acestora semnificaţii care le dau dureri de cap adolescenţilor. Pentru mulţi poezia este desuetă, iar poezia romantică este de-a dreptul expirată. Asta pentru că la şcoală se păstrează aparenţele despre Eminescu, se studiază marile teme şi opera sa serioasă şi nu se menţionează vreun cuvânt despre versurile licenţioase pe care le-a scris sau despre personalitatea sa, dincolo de anumite înclinaţii politice.
Mulţi profesori, care nu au făcut niciun exerciţiu de gândire cu privire la opera lui, transmit elevilor aceleaşi nonsensuri şi clişee care le-au fost şi lor transmise, nestimulând gândirea şi imaginaţia fiecăruia.
"În spirit romantic, Eminescu abordează tema iubirii dintr-o dublă ipostază. Prima este aceea a iubirii imposibile, a incompatibilităţii dintre fiinţa comună şi geniul creator. A doua ipostază o reprezintă iubirea pur spiritualizată, evocată sau invocată prin amintire ori vis. Absenţa femeii (căutată, moartă, pierdută, interzisă, aşteptată