Mi-a plăcut să scriu pentru Scînteia. Deşi la început, când am înţeles că trebuie să scormonim după amintiri, am intrat uşor în panică. Eu nu reuşeam să-mi amintesc nimic. Uşor-uşor, stând la poveşti, imaginile au prins a izbucni ca o cascadă de scântei viu colorate, deşi fondul - vremurile - era gri. Dar cine-l mai percepe? Eram tineri, veseli, aveam prieteni, ne distram adunându-ne unii la alţii, povestind şi cântând. Citeam, chiuleam, visam... Singura noastră grijă erau examenele. Atât. La fel a fost şi după. În '90. Schimbările radicale pe care le aşteptam se concretizau doar în multitudinea de buticuri răsărite ca ciupercile după ploaie în care puteai găsi orice, de la chiloţi la şuncă afumată. Un gen de hipermarketuri înghesuite într-un sfert de garaj. Şi în bombardamentul de haine aduse din talciocurile turceşti, cu jeanşii conici prespălaţi, bluzele dantelate din plastic, cu agrafe, clame, mărgele sidefate, aurite, argintii... Marfă din plastic.
La Revelionul '89-'90 am pus casa la dispoziţia unor amici care nu aveau unde să-l facă. Cu toate astea, n-a fost unul prea fericit. Lipsea din peisaj fratele meu, lipseau toţi prietenii care erau atunci în armată. Iar lipsa lor o resimţeam ca un nod lăcrimos în gât. Mare mi-a fost bucuria când am auzit că vin în permisie la 15 ianuarie, aşa că am organizat pentru ei Revelionul Militarilor. O săptămână mi-a luat să ornez casa. Aveam pe balcon crengi de brad de care nu mă atinsesem de Crăciun, din care am făcut ghirlande şi le-am atârnat prin casă garnisite cu globuri şi beteală. Am decupat euforică din hârtie semnul victoriei şi l-am prins pe perdele, tot pe perdele am prins mici crenguţe de brad printre care am înşirat instalaţiile de pom şi inscripţia, tot pe hârtie, cu litere imense, "Armata e cu noi!". Cea mai mare încântare a mea a fost surpriza de pe faţa fiecăruia când a intrat în casă. Am râs şi am
