Ne intoarcem mereu spre ceea ce nu mai suntem. Fiinta se defineste uneori prin raportare la nefiinta. Daca Fiinta in cazul romanilor este Eminescu atunci nefiinta este tocmai mediocritatea cu ifose a acestor vremuri, sulemeneala dezgustatoare, stratul de fard care acopera ca un slin chipul mancat de nesimtire. Am si eu din cand in cand nevoie sa fug de cuvinte mari, dar deseori ma intorc la ele ca sa ies din baia de maruntisuri care ma inunda zilnic. Faptul ca anul acesta se implinesc 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu ar putea fi trecut lesne cu vederea. si nu s-ar intampla nici un cataclism. Traim intr-o epoca in care Eminescu poate fi inlocuit, ca mai toate de altminteri. Daca am renuntat in mare masura la Hristos, de ce nu am renunta si la poetul emblematic? Nu se face gaura in cer fiindca si cerul, indepartat de noi, ne lasa impresia ca ne admite micile si marile murdarii. Oricum, daca in timpul vietii sale, Eminescu ar fi stiut ca va ajunge poetul national al unei tari, e drept, prapadite, probabil ca s-ar fi crucit. I s-au ridicat statui, a fost pictat si sculptat, pe baza numelui sau multi si-au facut faima. Acum este neglijat, dar si neglijarea aceasta apare ca un minus al aceleiasi formidabile pretuiri de care s-a putut bucura poetul si ganditorul. Cu cat minusul acesta e mai agresiv, cu atat de partea cealalta se ridica aparatorii la randul lor ridicoli. Nu se sumetise anii trecuti un curent care pretindea nici mai mult, nici mai putin decat canonizarea poetului? Absolut deplasat. Ceea ce ne cere Eminescu acum este o permanenta recuperare nu in temeiurile apologeticii si ale emfazei apasatoare, ci regasirea locului sau acolo unde acesta poate fi gasit, adica la inceputurile Romaniei moderne si ale limbii romane care se individualiza creator. Eminescu este statuia vie, si se cuvine sa aprofundam acest paradox. El nu este doar un om in sensul preca