- Cultural - nr. 462 / 19 Ianuarie, 2010 Pentru a scrie si a vorbi despre Mihai Eminescu, cu acele cuvinte strecurate prin ploi de aur, travestite in cantec din adancuri venind cu irizari de lumini si roua, cand luceferii de ianuarie ard sub "chiciuri de margean" pe "umerii gandului" punem, pentru inceput, cuvinte alese, aduse la sarbatoarea Domnului Limbii Romane. "(…) cat timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvata" (Mircea Eliade) "Eminescu n-a stiut, si nu avea cum sa stie, in ce masura va deveni coextensiv cu constiinta de sine, in sfera marii culturi (…) A fugit de lume ca un anahoret, a refuzat slaviri si onoruri, dar rangul acesta (n.n. _de poet national) poate l-ar fi acceptat, pentru ca nu i-a fost acordat de nicio institutie, ci de insusi sufletul neamului sau". (Petru Cretia) "Intr-un fel, Eminescu e sfantul prea curat al ghiersului romanesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte roman, Eminescu e universal!" (Tudor Arghezi) "Era o frumusete! O figura clasica incadrata de niste plete mari, negre, o frunte inalta si senina, niste ochi mari _ la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru, un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare." (I.L.Caragiale) "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata; Pururi tanar, infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la Steaua Singuratatii." ("Oda in metru antic") "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata…" Un vers nemuritor dintr-o poezie nemuritoare. Un strigat abisal de mantuire, cel mai vital vers, demn de cel mai vechi poem al lumii _ "Ghilgames". Versul unui in