Pentru că nimeni nu e ridicol, toţi sunt geniali. Cu cât o faci mai lată, cu atât te aşteaptă recompense mai mari .
Sunt multe căi prin care o naţiune poate ajunge la distrugere. Invazia unui inamic superior, lipsa de judecată a conducătorilor, proiectele utopice, asimilarea într-o altă cultură, toate pot duce o ţară pe marginea prăpastiei. Dar ce se întâmplă când o societate îşi pierde simţul ridicolului?
Primul caz din lume pare să fie România acestor zile. Flacăra violetă s-a răspândit mai ceva ca gripa A(H1N1). Deja, comentatorii presei internaţionale vorbesc despre bizareriile politice ale spaţiului mioritic.
Ceea ce ar fi trebuit să însemne o gugumănie a devenit subiect de dezbatere naţională. Iar cazul vrăjitorului de la Cotroceni capătă ramificaţii nebănuite, întorcându-se ca un bumerang asupra lui Mircea Geoană, cel de la care a pornit comedia.
Dacă ar fi fost vorba numai despre o babă uitată în munţi care crede că alegerile s-au câştigat în urma atacului mov, mai treacă-meargă. Dar, dacă o întreagă clasă politică vorbeşte despre aşa ceva, atunci începi să-ţi pui mari semne de întrebare despre ţara respectivă şi viitorul ei.
Observatorii fenomenului ar putea crede că politicienii români sunt victimele unei pierderi instantanee a lucidităţii. Poţi bănui că simptomele vor dispărea la fel de brusc cum au apărut. O analiză mai atentă arată, din păcate, că nu ne putem aştepta la aşa ceva. Nu este o afecţiune acută, ci una cronică. Patologia socio-politică a evoluat lent, instalându-se insidios. Am văzut personaje infame devenind modele de comportament.
Incompetenţii au ajuns puncte de referinţă, proştii, somităţi ştiinţifice, mârlanii, profesori la şcoala de dans şi bune maniere. Elodia, pliciul lui Prigoană, aroganţele lui Becali sunt miturile societăţii româneşti contemporane. Acum a apărut flacăra violetă, într-o succesiune n
