A trai intr-o provincie (culturala!) nu mai e, la ora actuala, o frustrare, o marginalizare, ci, as spune, o favoare. O revista... virtuala, din Piatra Neamt, ma invita sa-mi dau cu parerea despre Provincialismul culturii romane. Nu cred ca virtualul cititor al publicatiei freamata de nerabdare sa-mi afle opinia in cestiunea arzatoare a provincialismului. Dupa cum nu cred ca asta-i problema care ne terorizeaza zilele si noptile si din cauza ei nu putem iesi din criza de... provincialism. Termenul este doldora de conotatie negativa, nimic nu poate fi mai rau decit sa fii provincial. Ideea de provincie emana de la un centru, de la un imperiu, fie el si cultural. Pe vremea Imperiului Roman, mai toata Europa si o bucata de Africa erau provincii. In afara romanilor, toti locatarii - nu doar dacii - erau receptati ca barbari. Pai, cel putin grecii, egiptenii si persanii le-ar fi putut preda romanilor niscaiva lectii de civilizatie... Imperiile de peste veac au accentuat provincialismul. Secole la rind, spaniolii, englezii, frantujii, olandezii s-au nutrit din provinciile de peste mari. Cucerite. Otomanii si rusii, neavind flotile puternice, au trebuit sa se multumeasca cu provincii limitrofe, de unde, daca nu curgea, tot pica ceva... Nemtii lui Hitler au vrut si ei sa provincializeze Europa, daca nu cumva chiar lumea. Si i-am uitat pe mongoli, pe chinezi, pe japonezi, care au avut imperiile si provinciile lor. La ora actuala, sub imperiul globalizarii, omenirea e pe punctul de a deveni un conglomerat de provincii. Dar unde e centrul? La New York? La Bruxelles ? La Tokyo? La Beijing? La Moscova? Cred ca nu se mai poate vorbi de un centru de putere, ci de o multitudine, intre care, tot mai presante, sint cele islamice. Un englez observa recent, panicat, ca, in scurta vreme, Anglia se va islamiza. E, mi se pare, un fenomen global ca provinciile sa cucereasca, pe cale pasnica,