În comuna I.L. Caragiale (fostă Haimanale) avem parte de cele mai multe surprize. Primarul ne transmite că şi-a luat prima zi liberă după 20 de ani de continuă muncă; nu se poate întîlni cu noi. Luăm legătura cu viceprimarul. Aflăm că, în I.L. Caragiale, căminul cultural e dezafectat şi nu putem juca acolo. O să jucăm în satul alăturat, la Ghirdoveni, unde căminul cultural se află în stare foarte bună. Ne împărţim în două grupuri ca să lipim afişe şi să invităm oamenii la spectacol. Un grup merge în Ghirdoveni, celălalt grup (în care sînt şi eu), în I.L.Caragiale. Căutăm să lipim afişe în locurile cele mai frecventate de oamenii din sat: pe uliţa principală, la magazine, la birt, în apropierea bisericii... În I.L.Caragiale par a fi foarte puţine locuri unde putem întîlni comunitatea de acolo. Totuşi, de la primele opriri, o femeie intră în vorbă cu noi. E foarte interesată de ce facem, se bucură cînd aude cuvîntul teatru, dar e foarte dezamăgită că spectacolul are loc la Ghirdoveni. Ne spune că oamenii din I.L.Caragiale nu-şi permit să vină pînă la Ghirdoveni, chiar dacă distanţa nu e mare. Microbuzul costă 2.50 RON de persoană, dus-întors înseamnă 5 RON de persoană. Ar veni cu familia, cu copiii, dar nu are bani. Ne întreabă de ce nu jucăm în I.L.Caragiale, au şi ei un cămin cultural şi, surpriză, nu e dezafectat! Insistă să venim şi la ei, ne roagă să ne gîndim, ne spune cît de mult ar însemna pentru copii, ne spune că la ei nu se întîmplă niciodată nimic, ne asaltează şi ne copleşeşte. Îi promitem că ne gîndim, că încercăm. Ea zîmbeşte, un pic dezamăgită. Apoi, cîteva minute mai tîrziu, îl întîlnim pe Romică. La magazin e un grup de bărbaţi la bustul gol, aparent ieşiţi la bere. Toţi sînt atenţi la noi, cînd lipim afişul, după care unul dintre ei ne întreabă foarte politicos despre ce spectacol e vorba şi, din nou, aceeaşi întrebare: de ce la Ghirdoveni şi