E inutil să te uiţi înapoi cu mânie. Nu înveţi nimic. Experienţa nu foloseşte decât dacă te uiţi în viitor.

De la distanţă, imaginea se estompează. Uneori chiar te amuzi când vezi titlurile unor ştiri din ţară. Am coborât din avion azi-dimineaţă, pe un frig de crăpau pietrele.

Încă din primele momente, toţi cei cu care stăteam de vorbă au început să îmi povestească despre flacăra violetă, conspiraţii şi vise rele. Nu ştiam pe ce lume mă aflu. Brusc intrat într-o realitate paranormală, mă aştept dintr-o clipă într-alta să îmi intre Harry Potter pe uşa biroului, pe gaura cheii sau prin fereastră. Am fost luat prin surprindere. Veneam dintr-o lume a viselor mult mai frumoasă.

Mi-am petrecut ultimele zile împreună cu un vestit arhitect român, plecat acum 40 de ani în străinătate. Lucrăm împreună la un proiect, el în calitate de arhitect, iar eu ca promotor. Am trăit în lumi paralele. La început eram amândoi asistenţi la Arhitectură în Bucureşti (el cu o generaţie înaintea mea). Ca loc, el a plecat, eu am rămas, profesional a fost invers. El şi-a urmat destinul de arhitect, eu am devenit om de afaceri. Doi oameni care se întâlnesc după 40 de ani privesc lumea din unghiuri complet diferite şi, totuşi, se pot înţelege atunci când se trag dintr-un trunchi cultural comun. Am avut aceeaşi senzaţie când, tot după patru decenii, mi-am întâlnit un fost coleg de şcoală.

El era fiu de demnitar comunist. A emigrat în America puţin după terminarea şcolii. A rămas un om de stânga în convingeri, rezonând cu educaţia primită în copilărie, deşi acum este şeful unui departament dintr-o bancă de investiţii. Eu, dintr-o familie reacţionară, burghezo-moşierească, trăit în comunism, mi-am păstrat şi eu convingerile exact opuse dobândite din fragedă tinereţe. Dincolo de plăcerea revederii, ne-am înţeles foarte bine.

Tot aşa, acum câteva săptămâni, am petrecut câtva