În al patrulea volum al Anuarului Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, editat sub genericul Intelectualii şi regimul comunist: istoriile unei relaţii ( Iaşi, Ed. Polirom, 2009, 312 p.), studiul inaugural, semnat de Gabriel Catalan – „Istoriografia română sub impactul modelului sovietic (1947-1955)“ – îmi oferă posibilitatea unei comparaţii incomode. Vorbind de ofensiva dictaturii roşii asupra institutelor de cercetare, a Academiei Române, a epurărilor la nivelul personalului calificat din domeniul istoriei, autorul observă impactul acestei politici a tăvălugului şi în domeniul educaţiei. „Aceeaşi purificare politică avusese loc şi în educaţie prin «comprimările», pensionările şi suprimările de posturi succesive din 1947-1948, urmate şi desăvîrşite de «reforma învăţământului», prevăzută prin Decretul nr. 175/2 august 1948, emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R., prin care era eliminată marea majoritate a cadrelor didactice universitare, renumiţii istorici universitari fiind substituiţi de profesori din şcolile secundare şi intelectuali-activişti, iar Facultăţile de Litere şi Filosofie au fost dezmembrate în multiple specializări...“ (pp. 21-22). G. Catalan nu aduce noutăţi la acest nivel, cunoscut încă din cartea lui Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români. 1947-1977 (apărută în Germania în 1981, tradusă la noi în 1991 şi retipărită în 2009), unde capitolul I, „«Frontul istoric» stabileşte adevărul (1944-1960)“ era lămuritor în chestiunea prigoanei împotriva istoriografiei burgheze, cu tot cu instituţiile şi organizarea ei, de către Partidul Unic. Precizările prilejuite autorului cercetării recent apărute au însă prospeţimea pe care o permite accesul la documentele stocate prin arhivele mai recent desecretizate, şi ele merită întreaga atenţie. Dar nu despre ele voiam să vorbesc. Mi se pare demnă de